Povestile s-au mutat :)
Poveștile s-au mutat in căsuță nouă :)Vă aștept pe site-ul :
http://opovestemagica.ro
Vă aștept pe site-ul :
http://opovestemagica.ro
Într-o zi!
A fost odată ca niciodată,
O fetiță pe nume Emi care nu știu cum se făcea dar se împiedica tot timpul. Ai fi zis că un spiriduș invizibil îi punea piedică și o bloca la tot pasul. Uneori, spiridușul invizibil îi azvârlea conuri de brad în față și Emi se trezea pe jos, direct cu nasul între conuri.
De câte ori vroia să ajungă undeva, fix atunci se pornea o furtună și o ținea pe loc! De câte ori avea ceva de făcut, o carte colorată i se deschidea în față, o atrăgea și o ținea pe loc.
Când vroia să deseneze, creioanele rămâneau înțepenite pe foaie și nu vroiau să scrie! Când avea poftă de dulceață, capacele toate se strângeau și niciun borcan nu se deschidea în mana lui Emi!
Si parcă toate lucrurile se agățau de ea: frunzele se năpusteau spre ea și se înfășurau în jurul picioarelor, șervetele se lipeau de hainele ei, crenguțe de pe jos ii înțepau pantofii, nu făcea un pas fără sa fie blocată de ceva!
Simțea că nu ajunge nicăieri, că stă pe loc și se învârte în cerc încercând să scape de toate care o blocau.
Într-o bună zi, Emi a ajuns într-o grădină mare și frumoasă și cum se plimba ea printre flori, s-a trezit față în față cu un Magician Spiriduș cu ochi negri sclipitori. Apăruse brusc înaintea ei ca orice Magician ... scotea tot felul de lucruri din pălăria lui neagra, învârtea răsucea mâinile, mângâia aerul și făcea să apară tot ce vroia, ca orice Magician.
- Oh wow! Fetița făcea ochii mari și se uita fascinată cum Magicianul face ca Totul să fie Posibil!
Magicianul Spiriduș s-a apropiat hotărât de fetiță, s-a lăsat în jos și i-a șoptit:
- Eu pot să te duc oriunde vrei tu!
Fața fetiței s-a luminat toată:
- Oh daaa daaa!!!
- O să te duc în cel mai frumos loc din lume unde toate dorințele tale se vor împlini!
Fetița nu mai putea de bucurie! O să ajungă în cel mai frumos loc din lume!!!
- Dar ... pentru asta, trebuie să meriți!!! adaugă răspicat Magicianul.
- Oh da da! fac orice!
- Trebuie să uzi gradina fir cu fir! Si dacă uzi perfect toată gradina, într-o zi o să te duc în cel mai frumos loc din lume! Si Magicianul s-a făcut nevăzut!
- Asta e simplu! și-a spus Emi. Si s-a apucat entuziasmată de treabă. A luat stropitoarea și a început să ude în stânga și-n dreapta cu energie și bucurie. Dar grădina era mare și stufoasă. Uneori mai uita câte un fir de iarbă ... alteori punea apă în grabă și uda prea puțin. Uneori obosea și bratele ii cădeau fără putere pe lângă corp, alteori îi era prea cald și îi venea sa renunțe. Dar era atât de curioasă să ajungă în cel mai frumos loc din lume încât pană la urmă a reușit să termine de udat toată grădina. S-a așezat pe o bancă și a pus stropitoarea goală lângă ea. Își terminase treaba și aștepta nerăbdătoare și zâmbitoare să vină Magicianul!
În scurt timp, a apărut și Magicianul. Într-o clipă, privirea lui ageră a cuprins și a verificat toată grădina.
- Hmm nu e deajuns! Nu meriți să te duc în cel mai frumos loc din lume!
Fetița Emi a plecat ochii tristă iar florile și-au plecat petalele. Oricât a muncit a fost degeaba, tot nu va ajunge în cel mai frumos loc din lume!
- Dar ... răsună vocea Magicianului, dacă te străduiești și mai mult, într-o zi am să te duc în cel mai frumos loc din lume!
Emi s-a entuziasmat din nou.
- Oh da da, promit că de data asta o să fac mai bine!
- Trebuie să faci curat în grădină, să strângi toate frunzele și firele uscate, fiecare floare să fie la locul ei și fiecare bucățică de pământ perfect aranjată!
Si Magicianul s-a îndepărtat strigându-i din urmă:
- Ai grijă Emi! Eu sunt Magician și văd tot ce faci! Văd toate greșelile și boacănele tale!
Dar nu uita: dacă faci ce ți-am spus, într-o zi am să te duc în cel mai frumos loc din lume! răsuna vocea din depărtare.
Si Emi a început din nou plină de speranță să facă treabă în gradină. Și-a suflecat mânecile, a luat toate ustensilele și a început bucată cu bucată sa strângă. Mâinile și picioarele nu-i stăteau locului, strângea fiecare frunză uscată, rupea crenguțele uscate și lega tulpinile. Ce-i drept, mai greșea uneori și sforile cu care lega tulpinile se desfăceau. Sau poate mai rămânea vreo frunză două în urma ei. Si poate nu reușea să rupă chiar toate crengile uscate. Mâinile erau pline de pământ și zgârieturi, fruntea-i era transpirată și oboseala o încetinea dar nu s-a oprit pană nu a terminat ultimul colțișor de grădină.
S-a scuturat pe mâini și s-a așezat zâmbind pe banca verde, în ochii ei străluceau florile.
Era sigură că de data asta Magicianul va fi mulțumit.
Când s-a întors, Magicianul a aruncat o privire peste grădină și i-a răspuns scurt:
- Hmm nu e deajuns! Nu meriți să te duc în cel mai frumos loc din lume!
Emi nu a putut să scoată niciun cuvânt, era prea obosită.
Mânuțele ei s-au strâns una într-alta iar florile din grădină s-au lipit una de alta.
- Dar ... a continuat Magicianul, dacă te străduiești și mai mult, într-o zi am să te duc în cel mai frumos loc din lume!
- Oh da! Am să muncesc și mai mult!
Magicianul i-a aruncat atunci un sac cu semințe de flori și s-a făcut nevăzut!
- Să nu-ți scape nicio sămânță! se auzea vocea lui gravă.
Fetița a prins sacul cu semințe, l-a desfăcut cu grijă și a început să planteze plină de speranță. Ochii ei fixau semințele cu atenție, mânuțele ei dădeau pământul la o parte și așeza semințele încetișor apoi le acoperea din nou cu pământ. Ochii o usturau, genunchii o dureau, mâinile erau obosite dar trebuia să planteze perfect tot sacul cu semințe. Ofta și se încuraja, de data asta o să facă perfect.
Era sigură că de data asta va primi ceea ce-i promisese Magicianul.
Când în sfârșit a golit sacul, s-a așezat încrezătoare pe bancă și a așteptat. Si a așteptat... iar florile așteptau odată cu ea.
Când ultimele raze ale soarelui mângâiau florile, a apărut Magicianul. Ochii lui de vultur au observat două semințe căzute.
- Hmm nu e deajuns! Nu meriți să te duc în cel mai frumos loc din lume!
Emi s-a aruncat obosită în iarbă. Tot degeaba! Uitase două semințe și acum nu va ajunge în cel mai frumos loc din lume...
- Acum e prea târziu, i-a strigat Magicianul! Ai devenit prea mare ca să mai intri în cel mai frumos loc din lume! Si s-a făcut nevăzut, în urma lui auzindu-se doar râsul lui.
Emi a început să plângă, să lovească pământul cu picioarele și să smulgă iarba!
Magicianul nu a dus-o nici acum în cel mai frumos loc din lume așa cum i-a promis și dintr-o dată totul în jur i-a devenit urat și întunecat. Grădina toată parcă s-a ofilit în jurul ei. Căci simțea că niciodată ea nu va mai ajunge în cel mai frumos loc de pe pământ.
Dar pentru că era o gradină fermecată, o Zână s-a ivit lângă fetiță și i-a zâmbit blând:
- Oh da.... a răspuns Emi printre suspine. Am crezut că se va ține de promisiune!
- Nu cumva ... Ai crezut că tu nu poți și atunci inventai singură capcane?
- Ce vrei sa spui?
- Atunci când știi unde vrei să ajungi, nimeni și nimic nu te poate împiedica!
- Oh totul a fost degeaba, nu voi ajunge niciodată!
- Nimic nu este degeaba! Tot ceea ce ai lucrat în grădină nu a fost degeaba ci ți-a arătat cel mai important lucru: Că nimeni, nici măcar un Magician nu te poate duce nicăieri în afară de tine! Si ai mai învățat ceva! Magicianul avea dreptate: ai devenit prea mare ca să te mai ducă el. Pentru că acum ești destul de mare ca să te duci oriunde vrei TU!
- Si dacă nu am să reușesc?
- Si dacă ai să reușești? Cine hotăraște care este cel mai frumos loc din lume pentru tine?
- Eu ...
- Exact! Deci cine știe cum să ajungă în cel mai frumos loc din lume?
- Eu ....
Emi văzu un puf de păpădie plutind liber și ușor în jurul ei.
- Aș vrea să fiu un puf de păpădie, suspină Emi. Ca să zbor și să ajung acolo unde vreau!
- Dar știi ... îi răspunse Zâna, uneori și puful de păpădie rămâne blocat. Si Zâna luă încetișor puful de păpădie care tocmai se agățase într-un fir lung de iarbă și se zbătea să iasă.
Îl puse cu grijă în mâna lui Emi și îi șopti:
- Puful de păpădie este acum în cel mai frumos loc din lume! A ajuns visul cuiva!
Emi duse puful în dreptul obrazului și închise ochii. Fulgii de păpădie o gâdilau și o făceau să râdă!
- Deschide ochii Emi și uită-te în jurul tău! Cine a lucrat toată grădina? Cine a udat, a îngrijit și a plantat? Cine a dat viată și bucurie grădinii?
- Eu ...
Zânuța își desfăcu aripile și își luă zborul:
- Magia este doar în Tine! Nimeni nu poate să te ducă nicăieri în afară de tine!
Atunci, fetița și-a îndreptat privirea înspre puful de păpădie și răzând a suflat cu putere și toți fulgii au zburat peste gradina. Fetita râdea și florile râdeau odată cu ea caci și-a dat seama că este deja în cel mai frumos loc din lume!
Verde Albastru
A fost o dată ca niciodată,
Doua Fetițe zâmbărețe, una Verde una Albastră, ce creșteau una lângă alta, mânuță în mânuță și ochi în ochi.
Ieșeau afară toată ziua înconjurate de spiriduși mici verzi și albaștri, țopăiau și râdeau în Soare ca și cum numai ele existau pe pământ! Se jucau în pădure și adunau frunze, își spuneau povesti, râdeau și plângeau, se certau și se împăcau! Fugeau de spiridușii verzi albaștri, mâncau bomboane pe ascuns și își șopteau secrete la ureche.
Mâncau brioșe, una mai repede ca alta, beau lapte cu cacao, miroseau lavandă și adormeau fiecare cu gândul la cealaltă.
A doua zi o luau de la capăt, alergau după spiridușii verzi albaștri, își răsturnau jucăriile una alteia, strângeau, împachetau și își legau căsuțele.
Fetița Albastră îi fura nucile din dulap iar Fetița Verde îi fura ciocolata, se certau pe biscuiții necopți, își promiteau luna și iar adormeau fiecare cu gândul la cealaltă.
Până când, într-o dimineață, Fetița Verde s-a urcat râzând pe bicicleta ei, a făcut cu mânuța și a plecat pentru totdeauna cu spiridușii verzi.
Fetița Albastră a urmărit bicicleta până când în ochii ei nu a mai fost nimic verde.
- Cum aș putea să rămân eu aici când ea este acolo? suspina Fetița Albastră ...
De atunci, Fetița Albastră o tot căuta pe Fetița Verde.
O căuta în pădure printre copaci dar nu o găsea! O căuta printre frunzele de pe jos dar nu o găsea. O căuta printre leagăne și tobogane dar tot nu o găsea.
Asculta șoaptele aduse de vânt, i se părea că o aude râzând dar nu era ea.
Se lipea de brazii verzi și îi întreba:
- Brăduți, oare unde o găsesc?
Dar brăduții se legănau și nu răspundeau nimic.
O căuta în trandafirii roz dar nu o găsea nici acolo.
O căuta în magazine printre rafturile cu bomboane și ciocolată dar tot nu o găsea. Credea că o va găsi dacă mănâncă înghețată așa cum făceau înainte când împărțeau dar înghețata se topea acum pe mânuțele ei singure căci nu mai avea niciun gust.
I se părea că fără Fetița Verde nimic nu mai era la fel, nici stropii de ploaie nu cădeau la fel, nici iarba nu mai creștea ca înainte și nici păsările nu mai ciripeau la fel.
O căuta peste tot dar nu o mai găsea și nimic nu mai era verde în jurul ei.
Si Fetița Albastră s-a albăstrit și mai tare de tristețe!
Într-o zi când ploua cu găleata, Fetița Albastră se plimba tristă cu spiridușii albaștri prin pădure. Obosise de la atâta căutat, se uitase în fiecare strop de ploaie dar tot nu o găsise pe Fetița Verde. S-a așezat pe bușteanul unde obișnuiau să stea una lângă alta și a început să plângă.
Zanuța pădurii s-a așezat încet lângă ea și a întrebat-o:
- De ce plângi Fetiță Albastră?
Fetița a plecat capul și a închis ochișorii triști.
- Am pierdut-o pe prietena mea Verde și nu o mai găsesc...
- Asta pentru că nu cauți ce trebuie!
- Cum adică? a deschis Fetița ochii mirată.
- Ce te aștepți să găsești? Ce crezi tu despre prietena ta? Tu ai văzut-o Verde și acum crezi că ea este doar Verde?
- Dar cum să o văd?
- Iubirea și prietenia nu se află în ceea ce credem noi despre cineva, iubirea se află acolo unde nu credem nimic, doar simțim!
- Eu credeam ca ea este doar Verde și o cautam doar așa...
- Dincolo de orice culoare, dincolo de ceea ce pare că se vede, Ea este tot ce e mai frumos și mai luminos! La fel și tu! Când tu te vezi pe tine dincolo de orice culoare, când găsești în tine tot ce e mai frumos și mai luminos, atunci o găsești și pe ea!
Iar ceea ce este mai frumos și mai luminos, nu se pierde și nu se desparte niciodată.
Fetița Albastră s-a întors acasă, a luat o foaie albă și a început să scrie o scrisoare:
"Acum te văd așa cum ești tu, nu așa cum cred eu că ești!"
Apoi, a închis ochii și și-a adus aminte cum o întreba Fetița Verde mai demult:
"- Unde ai fost până acum?"
Si Fetița Albastră i-a răspuns în gând:
- Îmi pare rău, nu am știut unde să te caut până acum...
Fetița Albastră primise cel mai frumos cadou de la Fetița Verde!
Acum știa că vor fi mereu împreună atâta timp cât se vedeau una pe cealaltă exact așa cum erau!
Ce rușine!
A fost odată ca niciodată,
Un Copilaș care mânca vesel o înghețată ca orice Copilaș.
Era atât de bună, o învârtea cu bucurie printre degete și muta cornetul din mână în mână... până când vai înghețata s-a rostogolit din mânuțe și s-a lipit direct pe trotuar cu cornetul în sus!
- Oh ce rușine!!! S-a auzit o Voce!
Și când auzea Vocea, Copilașului i se părea că înghețata începe să se topească din ce în ce mai mult și mai mult și să se facă o baltă mare de înghețată peste tot!
Și atunci s-a făcut întuneric!
Într-o dimineață, Copilașul era la micul dejun și bea lapte cu miere. Hmm ce dulce și călduț era, închidea ochii și simțea cana călduță.
Dar vaaai cana i s-a învârtit printre degete, i-a alunecat din mână și s-a vărsat pe masă!
- Oh ce rușine!!! S-a auzit din nou Vocea.
Și când auzea Vocea, Copilașului i se părea că laptele curge în valuri albe pe haine și pe scaun și pe jos și peste tot curge prin geamuri, peste case și peste oameni!
Și s-a făcut brusc întuneric!
Într-o zi, Copilașul era la masa de prânz. Îi era așa de foame că mâinile apucau din toate părțile și de colo și de colo până când vaaai sosul de ketchup a țâșnit direct pe nasul și pe bluza lui albă!
- Oh ce rușine!!! a răsunat Vocea.
Și când auzea Vocea, i se părea sosul se întindea acum pe haine în jos și pe pantofi și pe pereți și pe tavan și totul se făcea roșu în jurul lui! Până și norii albi parcă se transformau în nori de ketchup!
Și iar s-a făcut întuneric!
În altă zi, era la ora de pictură. Era momentul lui preferat când amesteca toate culorile pe foaie și atât de mult îi plăcea încât uita de tot ce era în jur. Dar vaaai din greșeală a dat peste paharul cu apă, apa a intrat în acuarelă și toate culorile s-au întins pe masă și pe foi!
- Oh ce rușine!!! a tunat din nou Vocea!
Și când auzea Vocea, i se părea Copilașului că ... acuarela se întindea pe masă și pe scaune și se prelingea pe parchet, ușa se umplea de culori, curgeau râuri râuri de toate culorile pe străzi, umpleau băncile și casele și lumea toată era pictată în culori.
Și s-a făcut întuneric!
O dată, Copilașul a primit o lanternă minunată, micuță și strălucitoare care lumina oriunde vroia el. Inima i s-a umplut de bucurie, era exact lanterna pe care și-o dorea.
Dar ... nici nu a apăsat bine pe butonul lanternei, abia dacă s-a aprins de câteva ori că lanterna s-a și stricat.
- Oh ce rușine!!! S-a auzit din nou Vocea!
Și când auzea Vocea, Copilașului i se părea că totul se umplea de lanterne stricate, de căni sparte, de creioane rupte, de ghiozdane stricate, casa toată se umplea de uși defecte care nu se mai închid, de carioci uscate și nasturi rupți, lumea toată se umplea de lucruri stricate!
Iar Vocea continua:
- Pe ce pui mâna strici! Nu faci nimic bun, mâinile tale nu știu decât să strice!
Copilașul își privea mânuțele de parca nu erau ale lui, le frământa și nu știa ce sa facă cu ele, unde sa le țină.
- Nu meriți nimic și nu mai primești nimic de-acum încolo!
- Eu fac totul și-ți aduc de toate și tu nu faci nimic bun, strici tot!
Copilașul se uita în toate părțile și parcă nu știa unde ii e locul, unde sa se așeze și el. Nu știa ce să facă cu mâinile, cu picioarele și i se părea că ... nu merită să stea nicăieri.
- Dă-te la o parte, striga Vocea. Strâng eu în locul tău că tu nu ești în stare! Vin eu să-ți fac treaba că ție ți-e lene!
În timp ce lumea întreagă era ocupată să șteargă, să strângă și să repare tot, Copilașul stătea blocat cu picioarele nemișcate. Închidea ochii rușinat, credea că nimic din ce făcea nu era bine, totul era greșit, el era greșit. Nici măcar papuceii nu mai știa unde sunt.
Și ... s-a făcut din nou întuneric.
- Aprinde Lumina în Tine! s-a auzit de sus o voce șoptită.
Și chiar atunci s-a aprins Felinarul de care se rezemase Copilașul.
- Cine ești? a întrebat Copilașul.
- Demult de tot credeam că nu sunt nimic...
- Dar văd că ești un Felinar ...
- Așa e! Dar demult credeam că sunt un Felinar care nu folosește la nimic. Am să-ți spun Povestea mea:
Mi se părea că ziua e așa de lungă, că toată ziua stau degeaba, înfipt și blocat în pământ și nu sunt bun la nimic. Că ar trebui să fac ceva cu adevărat special ca să merit bucățica de pământ în care stau. Așa că seara, când trebuia să ma aprind și să luminez străzile, mă străduiam din răsputeri să luminez ca nu cumva să fiu aruncat. Atât de frică îmi era să nu creadă cineva că nu sunt bun și să mă scoată din pământ încât mă forțam să dau lumina cea mai puternică, să fiu Felinarul care se aprinde primul și care strălucește cel mai intens dintre toate.
Până când... într-o zi, am obosit iar lumina mi-a slăbit căci nu mai aveam putere.
Treceau mașini și oameni pe lângă mine și eu pâlpâiam și suspinam:
- Toată ziua stau degeaba, nu fac nimic special ... sunt doar un Felinar...
Atunci Soarele mi-a bătut în geam, m-a încălzit cu razele lui și mi-a spus:
- Prin tine strălucește Soarele! Prin tine se vede cerul albastru, se văd norii, se văd păsările și oamenii!
- Oh nu m-am gândit la asta ... am răspuns eu Soarelui.
- Prin tine se vede lumea toată dar nu te vezi tu pe tine?
- Dar cum să mă vad, am întrebat eu Soarele.
- Aprinde lumina în tine și uită-te în tine! Vezi cât ești de frumos și de minunat!
Și pentru prima dată am aprins lumina în mine nu pentru ceilalți sau ca să dovedesc ceva ci ca să văd cât sunt de frumos. Iar Soarele a continuat strălucind:
- Nu trebuie să faci nimic special ca să meriți un loc! Tu ești deja special doar pentru că ești aici!
Și wow de atunci am iubit lumina din mine și am strălucit pentru mine!
- Așa îți spun și eu ție Copilaș:
"Aprinde lumina în tine și uită-te în tine! Vezi cât ești de frumos și de minunat!"
- Dar cum să fac ... tu ai un bec în interior, eu nu am nimic ... a întrebat Copilașul.
- Lumina ta este Atenția! Acolo unde îți duci atenția acolo se aprinde lumina!
- Ce vrei să spui?
- Tu crezi că dacă lanterna mică s-a stricat, te-ai stricat și tu? Tu crezi că dacă înghețata s-a topit te-ai topit și tu? Dacă s-a vărsat laptele te-ai vărsat și tu și ai dispărut?
- Știu și eu ...
- Aprinde lumina și uită-te în jur: Ce vezi? Cât lapte este într-o cană? Câtă înghețată este într-un cornet? Câtă acuarelă este într-un tub?
- Doar atât cât intră într-o cană, într-un cornet, într-un tub ... a răspuns Copilașul.
- Exact! Deci poate fii strâns și reparat?
- Da ... nu e așa mult cum mi se părea, a răspuns Copilașul.
- Acum că ai aprins Lumina, Uită-te în tine și rămâi în tine: Tu ești tot aici iar Soarele tot strălucește pentru tine!
- "Eu sunt tot aici ... iar Soarele tot strălucește pentru mine?" a repetat încet Copilașul. Vrei să spui că eu sunt diferit de înghețata topită și de laptele vărsat și de lanterna stricată? Că eu nu dispar odată cu ele?
- Unde ești tu Copilaș? În lucruri sau în tine?
- În mine ...
- Uită-te în jurul tău, nu s-a schimbat nimic, Soarele oricum strălucește pentru tine! Dar pierzi bucuria din a face și a străluci pentru tine!
- Uneori, a continuat Felinarul, credem că nu suntem suficienți, așa cum am crezut și eu despre mine. Și că, dacă ne străduim să facem totul, sa fim primii și să facem mai mult decât toată lumea, vom primi un premiu special. Dar oare ne folosește la ceva dacă facem totul doar ca să dovedim că merităm?
- Nu cred...a răspuns Copilașul.
- Alteori, credem că suntem greșiți și tot ce facem e greșit și atunci alegem să nu mai facem nimic. Dar oare ne folosește la ceva dacă ne credem greșiți?
- Nu cred ...a spus Copilașul.
- Ti se pare că Soarele strălucește mai tare pentru cel care face mai multe lucruri sau mai bine sau mai repede?
- Nu ... pare să strălucească la fel.
- Ti se pare că Soarele strălucește mai puțin pentru cel care face mai puține lucruri sau mai încet sau mai greșește?
- Nu ... Soarele strălucește la fel pentru toată lumea! S-a luminat la față Copilașul!
- Aha deci degeaba faci lucruri multe sau puține, frumoase sau mai puțin frumoase, dacă le faci doar pentru a fii văzute de alții dar nu te vezi tu pe tine!
Aprinde lumina în tine Copilaș și bucură-te când faci lucruri din iubire pentru tine!
Atunci vei străluci ca un Soare!
Și să-ți mai spun un Secret, a licărit Felinarul:
Atunci când aprinzi Lumina în tine poți să o vezi și în ceilalți. Și iți vei da seama cat de frumoși și strălucitori sunt doar că uneori devin prea mici în fața unui strop de lapte.
De-atunci în fiecare seară înainte să adoarmă, Copilașul își șoptea:
" Aprind lumina și mă uit în mine! Sunt atât de frumos și de strălucitor!"
Piticii care se certau
A fost odată ca niciodată,
Doi Pitici, unul mai Verde unul mai Roșu. Locuiau amândoi într-o gradină de flori sau mai bine zis se certau și se împungeau întruna!
Nici nu venea bine dimineața că Piticu' Roșu o zbughea afară în gradină să ude florile.
- Haha m-am trezit primul!
Abia deschidea ochii Piticu' Verde, că cel Roșu îi striga mândru cu stropitoarea goală:
- Nici măcar florile nu ești în stare să le uzi!
Piticu' Verde mârâia și se umfla de supărare. Întorcea spatele și se apuca să strângă toți ciorapii roșii de pe jos pufnind în urma lui:
- Te lauzi că uzi tu florile ... dar nici măcar ciorapii nu îi strângi ... toată ziua strâng eu după tine!
Venea Piticu' Roșu cu un sac plin de conuri și îl trântea mândru în mijlocul casei:
- Ia uite ce de conuri am cărat! Toată ziua adun provizii, tu nu faci nimic!
Ba câteodată venea chiar și cu un porumb uriaș în spate, lăudându-se:
- Dacă nu aș fii eu, vai de tine și de fesul tău verde!
- Nu știi tu să faci așa o dulceață ca mine!
- Ba bine că nu! Mare scofală o dulceață ... și Piticu' Roșu se ridica furios de la masă și se ducea să-și numere bănuții de aur.
Scotea borcanul cu monede și-l zdrăngănea în fața Piticului Verde:
- Haha eu am mai mulți bani ca tine! Vezi dacă tu stai degeaba ...
Piticu' Verde se uita lung la borcanul lui gol. Nu știu cum se făcea dar numai Piticu' Roșu găsea mereu monede strălucitoare.
Când ieșeau la plimbare, Piticu' Verde zici că era în altă lume. Rămânea lipit de câte-un fir de iarbă și vorbea cu albinele și vrăbiuțele. Se cocoța până în copaci, număra puii și ouăle din cuiburi, vorbea cu veverițele apoi se agăța de câte o frunză călătoare și își dădea drumul în jos! Își saluta toți prietenii în zbor și râdea cu gura până la urechi! Pe drum, cânta vesel, pupa toate florile pe căpșor și dădea bobițe verzi la broscuțele din lac.
Se întorceau amândoi acasă și se împungeau unul pe altul!
- Vezi dacă pierzi timpul și vorbești cu toată lumea, tu nu ai strâns monede ca mine... râdea Piticu' Roșu de Piticu' Verde.
- Am să-ți iau toate monedele! Am să-ți sparg borcanul! îl amenința Piticu' Verde.
Se urmăreau, se cățărau pe ciuperci și se îmbrânceau unul pe altul.
- Sunt mai rapid ca tine! o lua la fugă Piticu' Roșu. Nu poți sa mă prinzi melcule verde!
Se arunca pe bicicleta roșie zburătoare și gonea ca săgeata!
- Haha Tu nici nu poți să mergi pe bicicletă! se umfla de ras Piticu Roșu din vârful bicicletei!
- Ajung primul la băiță și consum toată apa, râdea Piticu Roșu. Lăsa bicicleta în grădină, fugea zdrăngănind borcanul cu monede și sărea direct în băița caldă!
- Am să-ți leg picioarele cu ață verde! venea după el gâfâind Piticu' Verde.
- Mă faci să râd! Tu nici nu poți să ții în mână un fir de ață! Nici măcar nu știi să coși, toate hainele tale sunt găurite și nu ești în stare să le coși!
- Ahaa las' că le găuresc eu pe ale tale! lua foarfeca Piticu' Verde!
- Atâta-ți trebuie! sărea ca ars Piticu' Roșu din baie și fugea după foarfecă, alunecând prin casă!
Si așa continua toată seara, certându-se și luptându-se care știe și care poate mai mult!
La ora de desen, Piticii se așezau la masă: unul cu un creion verde, celălalt cu un creion roșu. Față în față, ochi în ochi, își ascuțeau creioanele mai repede, din ce în ce mai repede de săreau vârfuri și praf în sus. Începeau să deseneze cu viteză dar se uitau doar la foaia celuilalt!
Nici nu începeau bine că Piticu' Roșu îi înhăța creionul verde:
- Oricum tu nu te pricepi la desenat, dă-mi mie creionul tău verde!
- Ohh ba nu! Nu ți-l dau! Ținea cu putere Piticu' Verde creionul lui, trăgea cu forță Piticu' Roșu până ce Piticu' Verde i-a dat drumul și Piticu' Roșu a căzut de pe scaun și s-a rostogolit cu fundu-n sus!
Piticu' Verde a sărit imediat, i-a luat toate foile și a mototolit toate desenele!
Dar era seară și erau amândoi prea obosiți să se mai certe. Cu desenele rupte și inimile goale, se culcau fiecare în pătuțul lui, oftând în întuneric.
Piticu' Verde suspina în pătuțul verde: "Orice fac e greșit ... Nu sunt bun de nimic, nimeni nu mă vede ..." Iar Piticu' Roșu, închidea trist ochii și șoptea : "Oricât de multe lucruri fac, tot nu e deajuns, nimeni nu mă vede ... "
Adormeau triști și singuri și nu se auzeau unul pe celălalt!
Doar aripile unui Fluturaș se auzeau fâlfâind și zburând când la unul când la altul.
- Câștigă cine lasă primul sabia jos! șopti încet Fluturașul.
- De fapt amândoi aveți impresia că nu sunteți văzuți, că nu sunteți importanți.
Doar că Piticu' Verde crede că nu e văzut pentru că e greșit iar Piticu' Roșu crede că nu e văzut pentru că nu e destul.
Dar dacă v-aș spune un Secret? Că fiecare este perfect și frumos exact așa cum este! Că nimeni nu e greșit sau defect! Si nimeni nu e insuficient!
Cum ar fi dacă v-ați uita unul la altul ca și cum v-ați ajuta unul pe celălalt?
- Cum adică să ne ajutam?
- E simplu! Celălalt Pitic doar iți arată în ce fel te vezi tu pe tine și te ajută să-ți schimbi felul cum te privești!
Piticii s-au ridicat din pătuțuri și au făcut ochii mari.
Fluturașul se așeză lângă Piticu' Verde și îl mângâie ușor pe obraz:
- De ce crezi tu că nu ești bun de nimic Pitic Verde?
- Pentru că orice fac e greșit... nimic nu-mi iese bine...
- Dar ce te face să crezi că orice faci e greșit? Cu cine te compari?
- Piticu' Roșu face mereu mai bine ca mine și mie nu-mi iese deloc ...
- Hmm dar de ce te compari tu cu Piticu Roșu? El e Roșu tu ești Verde! Dacă te vei compara cu alții, vei fi mereu dezamăgit! Nu cumva cel care te ceartă că nu faci bine eşti chiar tu?
- Cum adică să mă cert pe mine?
- Păi sa vedem, cum te simți tu Pitic Verde când celălalt Pitic zice că nu faci nimic bun și el e mai bun ca tine?
- Pai mă simt greșit și defect...
- Cine simte că e greșit și defect?
- Eu simt ... mormăi Piticu Verde
- Si cu cine are legătură ce simți tu?
- Cu mine ...
- Exact! Ce spune Piticu Roșu e părerea lui! Ce simți tu față de asta e alegerea ta! Ce simți tu e de fapt un clopoțel care sună să-ți spună că ai o nevoie!
- Adică atunci când Piticu' Roșu mă ceartă că nu fac bine, de fapt eu mă vad pe mine greșit?
- Exact! Iar Piticu' Roșu doar te ajută fiind oglinda ta și iți arată că ai uitat să te uiți frumos la tine! Întrebarea e : Ce ai vrea să simți în loc de faptul că ești greșit?
- Că pot să fac și eu lucruri ...
- Că și tu ești perfect nu doar defect?
- Da .. că sunt perfect și frumos!
- Atunci acum știi cum să te uiți tu la tine!
Apoi Fluturașul zbură lângă Piticu Roșu și îl mângâie și pe el pe obraz :
- De ce crezi că orice faci, tot nu e deajuns?
- Pentru că ... tot nu sunt băgat în seamă și apreciat, oricâte lucruri fac nimeni nu mă vede...
- Nu cumva cel care nu vede câte faci eşti chiar tu?
- Pai cum să fiu eu ... Piticu Verde nu vede niciodată cate fac și e mereu nemulțumit ...
- Cine simte că nu e apreciat pentru ce face?
- Eu Piticu' Roșu ...
- Si cu cine are legătură ce simți tu?
- Cu mine ...
- Exact! Ce spune Piticu' Verde e părerea lui, așa vede el lucrurile. Dar ce simți tu față de asta e alegerea ta! Ce simți tu e de fapt un clopoțel care iți arată că ai o nevoie!
- Vrei să spui că atunci când Piticu' Verde nu mă apreciază pentru cate fac înseamnă că eu nu mă apreciez și nu sunt mulțumit de mine?
- Exact! Si de fapt, Piticu' Verde te ajută fiind oglinda ta și iți arată că ai uitat să te bucuri și să fii mulțumit de tine! Dar întrebarea e: Ce ai vrea să simți în loc de faptul că nu ești apreciat?
- Pai că sunt văzut, important, că și eu contez...
- Atunci acum știi cum să te uiți tu la tine!
Piticii au adormit gânditori.
A doua zi de dimineață, Piticii au ieșit împreună la plimbare în pădure!
Au înțeles că de fapt nici măcar nu au de ce să se certe și să se lupte căci nu au nimic de dovedit! Pentru că fiecare e frumos și perfect așa cum este!
Au ales să fie o echipă și să se ajute unul pe celălalt!
PelMel devine ordonat
I se mai spunea și ''Piticul Încurcă Tot'' ba unii chiar îl strigau răutăcios Piticul Haosului. Asta pentru ca în căsuța unde locuia era mereu haos adică un talmeș balmeș!
Nu știu cum se făcea ... dar în casa lui PelMel lucrurile se ciocneau singure unele de altele! Cănile cădeau singure de pe masă și făceau gălăgie! Avioane de hârtie aterizau în farfuriile cu mâncare. Bălti uriașe de apă și de suc apăreau brusc pe jos. Hainele împachetate se despachetau singure și cadeau in munti de haine pe jos.
Când se apuca de spălat vase găsea ciorapi în chiuveta iar când deschidea sertarul cu ciorapi găsea linguri înauntru! Cand punea capacele la sticle, capacele sareau in sus si sticlele in jos!
Fugea ca un titirez din cameră în cameră, închidea ușă după ușă dar usile se deschideau singure si se tranteau de pereti. Trecea ca o vijelie prin toate camerele si toate se rostogoleau în urma lui și iar o lua de la început. Si parca ... pe unde trecea, lucrurile se agatau de el, pantofii veneau dupa el, nasturii se rupeau de pe haine si sareau in fata lui, cartile se impingeau una pe alta si cadeau direct in capul lui! Si pe deasupra PelMel mai avea și 3 pisici care nu stăteau locului, țopăiau de colo colo și răsturnau casa cu fundu-n sus! Strângea pisicile si le aseza perfect intr-un cosulet una lângă alta, dar cum întorcea spatele, pisicile chicoteau, se împingeau, se dezechilibrau și cădeau una peste alta.
Toate stăteau să cadă în jurul lui și PelMel nu stia de unde sa le apuce!
Vârfurile de creioane se rupeau si săreau în sus, foi obraznice alunecau de pe masa, firimituri de paine se lipeau pe jos!
- Ohhh ce greu e să fac ordine! bombănea PelMel și parcă toate lucrurile se îngrămădeau si mai tare peste el. Alerga înnebunit de colo colo văicărindu-se ''Vai cat sunt de multe de facut!!!'' si lucrurile deveneau și mai multe!
Toată ziua se plângea că are prea multă treabă și prea puține mâini! Că e prea mare casa și el e prea mic! Că sunt prea multe haine de aranjat, prea multe carti de pus la loc si prea multe farfurii de strans! Că sunt prea multe pisici și el e doar unul!
Că Totul în jur e prea mult și El e prea puțin!
De frica sa nu mai vada praf de culoare incepuse să tină creioanele colorate prizoniere într-o cutie si sa nu mai vrea sa deseneze. Ba chiar ii venea sa stranga totul chiar si casa si sa o bage in buzunar!
Într-o zi, când era la masă, un bob de mazăre jucăuș s-a rostogolit din farfurie și a avut asa o viteză că PelMel nici n-a apucat să-l prindă. Si Vaaaai bobul a picat pe masă apoi a alunecat pe scaun in jos ... Ochii lui PelMel s-au mărit, cele 3 pisici s-au făcut și mai mici de frică.
S-a auzit un Poooc uriaș si bobul de mazăre s-a zdrobit de parchet! PelMel s-a făcut verde la fată, ochii i s-au umplut de verde, tot parchetul devenise verde, pereții verzi și toată casa o vedea o Mare Mazăre Verde!
Cat pe ce să facă și el Poc de supărare când o voce dinspre geam s-a auzit:
- De ce te superi PelMel? I-a strigat o cotofana vesela la geam.
- Totul e atat de greu!!! Nu pot sa fac nimic!!! s-a prabusit PelMel obosit pe un scaun. Nici macar un bob de mazare nu pot sa prind!
- Dar de ce ti se pare greu PelMel?
- Pentru ca acum toata casa e plina de suc de mazare si trebuie sa strang totul! Off!
- Aha deci vrei sa scapi de sucul verde? Vrei sa scapi si de haine si de farfurii si de carti si de creioane?
- Dar cum sa fac altfel ...
- Pai cum te uiti tu la casa si la lucrurile tale PelMel?
- Hmmm ca si cum ele sunt multe si grele iar eu mic si vreau sa scap de ele ...
- Si ... cum ar fi daca ar fi invers? Cum ar fi ca tu sa te simti mare si totul in jur sa ti se para usor si simplu?
- Dar cum sa fac asta cand eu sunt doar un pitic minuscul?
- Respira si priveste in jur: ce vezi PelMel?
- Ohhh ce sa vad ... suc de mazare pe jos, haine pe scaune, carti aruncate, farfurii pe masa...
- Deja e mai bine. Te-ai uitat la ce e in fata ta! Acum mai respira o data! Cum ai putea sa te uiti la ce ai de facut astfel incat totul sa devina usor si frumos?
- Cum adica? Pot sa ma uit si altfel?
- Sigur ca da! Poti sa te uiti ca si pana acum ... ca si cum totul e greu si vrei sa scapi de toate. Sau ... si cotofana a zburat razand mai departe!
- Stiu!!! a sarit PelMel de pe scaun! Pot sa ma uit ca si cum totul e frumos si stralucitor in casuta mea! Ca si cum tot ce fac imi aduce bucurie!
Si a continuat sa vorbeasca de unul singur.
- Dar daca ma uit cu bucurie la casuta mea, atunci cum sa ma ocup de ea? Pana acum ma ocupam mereu in graba, repede repede sa le fac pe toate ...
- Ah stiu!!! Ma ocup cu drag, incet incet ca si cum as mangaia-o!
- Hmm ... Dar cum sa fac sa simt ca e usor si frumos? Pana acum vroiam sa strang si sa fac totul dintr-o data!
- Ah da mi-a venit o idee ... impart casuta in gramajoare mici mici si ma ocup de fiecare in parte.
- Sunt tare curios oare cum o sa ma simt?
- Pai ma opresc la fiecare gramajoara si ma bucur de fiecare pas pe care l-am facut!
PelMel s-a luminat la fata. A respirat de trei ori, s-a uitat la sucul de mazare de pe jos si a spus:
- E foarte simplu, iau o frunza prosop si sterg cate un strop de suc.
La fiecare strop verde pe care-l stergea radea si striga : Uraaa inca o bucatica de casa curata!
Cand a terminat, nu-si mai incapea in piele de bucurie. De la atata bucurie PelMel crescuse mare de nu-l mai recunosteai!
- Aha deci asta era secretul! Atunci cand te simti mic totul in jur pare mare si greu! Dar cand privesti in jur ca si cum e usor si frumos si imparti totul in bucati mici atunci poti face orice! Si chiar te simti mai mare!
De atunci in fiecare dimineata PelMel isi pregatea o bautura de ghindonada ca sa se simta mai mare si mai puternic. Punea o ghinda intr-un pahar cu apa, amesteca cu miere si gata!
Apoi zambea si se uita cu bucurie in jur.
Canutele si farfuriile asteptau cuminti la rand, lucrurile parca se aranjau singure, hainele se relaxau in dulapuri iar sosetele se imbratisau calduros in sertare!
Ce usor este sa ai o casuta frumoasa!
Acum PelMel avea timp chiar si sa se dea in leagan pentru ca invatase ca aunci cand privesti totul cu bucurie si usurinta totul devine frumos si usor!
Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353139417262/
Fetita Ili si Furnica
A fost o data ca niciodata,
O fetita pe nume Ili. De cand se trezea dimineata Fetita Ili era obosita si plictisita.
- Ohhh iar a venit dimineata... mormaia Ili si nu vroia sa se dea jos din pat.
- Ohhh iar lapte cu cereale la micul dejun...stramba Ili din nas.
Parca nimic nu avea gust pentru ea totul era plictisitor si neinteresant.
- Iar trebuie sa ma duc la scoala ...se intindea adormita Ili.
Nu avea chef de nimic, simtea ca orice face nu ajunge nicaieri. Ca parca nimic din ce facea nu se vedea si nu i se parea important si atunci nu mai facea nimic.
- Iar trebuie sa iau aceasi pantofi ...
Si pentru ca nimic nu-i placea, parca si hainele o strangeau si o blocau iar pantofii o bateau la picioare.
Tragea ghiozdanul dupa ea, nimic frumos si important nu o astepta. Mergea cu capul in jos pe acelasi drum, la aceasi scoala, cu aceasi colegi. Si zilele ii pareau toate la fel, nimic nou. Aproape ca mergea cu ochii inchisi caci stia drumul pe dinafara.
Cum mergea ea plictisita pe drum, Ili s-a impiedicat si a cazut in iarba direct cu fata-ntr-un fir de papadie! Iar fulgii de papadie au sarit razand pe nasul ei si au gadilat-o. Hapciu, a stranutat Ili uimita!
Dar ce sa vezi, langa firul de papadie, stralucea o Lupa Magica, probabil cazuse de la vreo zana in timp ce zbura.
Uimita, Ili a a luat incetisor Lupa Magica, a dus-o in dreptul ochilor si wooow: o lume magica a aparut in fata ei! Pe firele de iarba straluceau mii si mii de sclipiri de lumina!
Ili a ridicat cateva fire de iarba si a descoperit o imbulzeala de gaze si o galagie de nedescris!
Iar in mijloc o furnica plictisita care abia se misca.
Furnici mici si mari roiau grabite in jurul ei, dadeau peste ea, o impingeau care mai de care. Toate se grabeau pline de viata sa-si faca treaba importanta.
- Ohhh o Furnica! Exact ca in cartile mele, a exclamat Ili cu ochi mari si curiosi si s-a asezat mai bine in iarba sa priveasca Furnica prin Lupa.
Furnica era ... asa ca toate furnicile, nici prea mare nici prea mica, nici prea frumoasa nici prea urata.
Dar un lucru era sigur: Ili a dat peste cea mai bosumflata si nemultumita Furnica din tot musuroiul!
Nici nu se trezea bine dimineata, ca Furnica era deja obosita, cu ochii pleostiti si mormaia:
- Oh inca o zi de adunat fire de nispip, iar fire de nisip ...
Si abia se misca afara din musuroi fara nicio tragere de inima caci zi de zi nu facea decat sa adune fire de nisip unul cate unul, asta era treaba ei.
Furnicii i se parea ca nu ajungea nicaieri, ca parca sta pe loc. Pe zi ce trecea musuroiul devenea din ce in ce mai urias iar ea din ce in ce mai mica!
Vedea celelalte furnici topaind de bucurie cum se intorceau la musuroi cu fel de fel de lucruri interesante: capete de ata colorata, bobite dulci de zahar, ba chiar si migdale. Unele aduceau chiar si bucati uriase de rosii! Altele coseau nasturi colorati gasiti pe drum. Alte furnici adunau bucati de hartie si varfuri mici de creioane cazute din ghiozdane si scriau carti importante pentru furnici.
Furnica nemultumita bodoganea cu bobita de nisip in spate :
- De ce nu fac si eu nimic special? Doar fire de nisip, fire de nisip cat vezi cu ochii.
Lasa umerii-n jos, atenutele atingeau trist pamantul si nimic nu parea sa o bucure.
- Toata ziua fire de nisip ... se balanganea furnica obosita pe un fir de iarba.
- Bazzz De ce esti obosita? i-a zambit o Albina din mijlocul unei flori de musetel.
Furnica a ridicat plictisita si satula ochisorii negri si a oftat:
- Sunt blocata aici in musuroiul asta plin de nisip!
- Bazzz Dar cine te tine pe loc Furnica?
- Pai trebuie sa adun nisip si iar nisip, asta ma tine pe loc, nu pot sa fac nimic altceva.
- Bazzz Dar ce altceva ai vrea sa faci?
Furnicuta a ridicat ochii spre papadii, pareau atat de sus si de inalte.
- Nu stiu ... ce as putea sa vreau? Nu stiu sa fac nimic altceva in afara de strans nisip. Eu sunt doar o furnica ce aduna fire de nisip pentru musuroi.
- Ahaaa pai tocmai asta-i problema! Daca te vezi doar o Furnica ce cara nisip esti doar o Furnica de nisip! Dar adevarul e ca Tu nu esti DOAR o Furnica! Tu esti ORICE Furnica vrei sa devii! Intrebarea este Ce furnica vrei sa fii?
- Cum adica ... m-ai blocat cu intrebarea asta!
- Mai intai alegi ce fel de Furnica vrei sa fii si incepi sa te imaginezi ca fiind acea furnica.
- Dar cum sa fac asta?
- O sa descoperi singura, doar intreaba-te cine vrei sa fii si asculta raspunsul.
Albinuta s-a ridicat din floare, si-a scuturat picioarele de polen si i-a facut cu mana zambind:
- Tu esti singura care alege cine vrei sa fii! Nimeni altcineva in afara de tine nu poate alege ce fel de furnica sa devii!
Furnica a plecat si ea mai departe gesticuland din maini si vorbind singura iar Ili o urmarea cu interes prin lupa.
- Cum adica sa devin altfel de furnica? bodoganea Furnica singura.
A ajuns in fata unui strop de apa si s-a oprit. S-a aplecat deasupra apei si a ramas fata in fata cu imaginea ei din apa. Pentru prima data se uita la ea si se admira in oglinda.
- Hmmm Oare ce fel de Furnica mi-ar placea sa fiu?
A atins apa cu antenutele ca si cum isi mangaia imaginea si a ascultat.
- Stiu! As vrea sa fiu o furnica de lumina! O furnica ce aduce lumina in musuroi!
De atunci in fiecare dimineata Furnica se trezea plina de viata si bucurie:
- Uraaa, Inca o zi de lumina!
Acum stia exact ce are de facut: topaia din musuroi afara, isi lua umbrela de papadie si zbura cat de sus putea, unde nici nu visa ca poate ajunge.
Se aseza confortabil in lumina soarelui si incepea sa adune bobite de nisip stralucitoare de lumina pe care le aducea cu bucurie in musuroi.
Dintr-o Furnica nemultumita de nisip devenise o Furnica de lumina!
Intre timp, Zanuta se intorsese dupa Lupa pierduta. A vazut-o la fetita Ili in mana si a strigat bucuroasa:
- Oh aici era Lupa mea magica! Iti multumesc ca ai avut grija de ea!
Si Zana i-a strigat din zbor:
- Lupa cu care vedem sclipirile e in ochii fiecaruia! La radacina unui fir ti se pare urat si neimportant dar cand te uiti de deasupra ti se pare minunat!
Fetita Ili s-a ridicat din iarba si si-a continuat drumul obisnuit spre casa.
Dar ce ciudat, drumul pe care mergea zi de zi si il cunostea atat de bine, ii parea acum complet nou!
Si parca toate in jur ii vorbeau! De cum o vedeau venind, frunzele saltau bucuroase in sus si-n jos si o salutau: Salut Ili! Florile isi aplecau capsoarele galbene si o salutau si ele, petale albe de flori dansau in jurul ei. Firele de iarba mai rusinoase isi ascundeau varful in pamant iar altele se fataiau mandre in fata fetitei Ili.
Fetita Ili respira odata cu suflu vantului si asculta soaptele din jur:
"Fiecare copac are o poveste, fiecare bat, fiecare frunza vorbeste! Tu hotarasti pe ce pui Lupa din ochii tai. Acolo unde crezi ca nu se vede nimic, e o lume intreaga de bucurie si frumusete!"
Sfarsit!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
A fost o data
Sunt Flo
Sunt Florina (Flo) Mămică a 3 Voinici și scriu Povești terapeutice pentru Copii mici și mari! Am început în joacă sa inventez povești pentru copiii mei și am descoperit ceva ce uitasem, ceva ce știam o dată demult: Poveștile sunt o Comoară pentru suflet, aduc mesaje care vindecă și dau aripi! Și mai mult decât atât, prin Povești am început să fiu sunt mai aproape de mine și de copiii mei!
Povestile cele mai citite
-
A fost o dată ca niciodată, O Fetiță care în loc să crească mare ca toți copiii, i se părea că devine din ce în ce mai mică! De când... -
Trăia o data la marginea unui lac liniștit un Copac frumos și voinic. Crescuse mare și înalt și era preferatul animăluțelor pentru jo... -
A fost odată ca niciodată, Doi Pitici , unul mai Verde unul mai Roșu. Locuiau amândoi într-o gradină de flori sau mai bine zis se ce... -
A fost o dată ca niciodată ... Un Șoricel mic mic pe nume Sibil care locuia cu părinții lui într-o vizuină la rădăcina unui copac chi... -
Dolls created by Silke Sordyl owner at Fairyfelt by Siso A fost o dată ca niciodată, un băț ca alte bețe , căzut într-o pădure ver... -
Mugurașul crud abia se ițise pe ramura verde din tufa de trandafir și gângurea bucuros la Soare. Era atât de curios de tot ce vedea... -
Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353138596999/ A fost o dată ca niciodată, Intr-o pădure magică, doi spiriduși tare dif... -
Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353140685093/ A fost odată ca niciodată, Un Copilaș care mânca vesel o înghețată ca orice... -
A fost o dată ca niciodată, un Petic cusut pe Haina frumoasă și perfectă a unei Fetițe. Nu-și mai aducea aminte cum ajunsese acolo, ș...
Abonați-vă la Povesti
Postări
Comentarii