Melcul visător

A fost o dată ca niciodată...

Un Melc mic și visător care în fiecare zi încerca să ajungă la Școala Melcilor.
Melcul cel Mare îl conducea pe drum de acasă până unde începea scara către Școală și de acolo trebuia să continue singur. Dar vai, scara era atât de lungă și de grea încât bietul Melcuț nu reușea niciodată să ajungă înainte să se închidă ușa Școlii!
In fiecare seară își pregătea curajos cochilia cu tot ce avea nevoie pentru Școală sperând să reușească a doua zi. Însă dimineața începea întotdeauna la fel, Melcul cel Mare îl tot grăbea și îl certa:
- Hai mai repede, iar o sa întârzii!!
- Nu ești în stare nici măcar să-ți duci cochilia!!
- Mișcă-te odată, ești numai cu capul în nori!!

Melcul cel Mare îl aducea grăbit în dreptul scărilor și se întorcea apoi la treaba lui în grădină.
Melcuțul visător, ridica ochii spre scara lungă plină de alți melci mici, ofta și își lăsa trist cornițele în jos.
- Nu mai pierde timpul!! se auzea din spate vocea Melcului cel Mare.

Pornea singur, încet încet, pe scară în sus, cu cochilia atârnându-i greu în spate.
Erau atâtea trepte de urcat, cochilia grea îl trăgea în jos și parca era cel mai încet și mai împiedicat Melcuț din lume. De multe ori, de frică și rușine să nu întârzie, se încurca și se împiedica pe trepte. Cochilia se izbea de treptele reci, uneori scăpa cu zgârieturi mici alteori săreau bucăți din ea și Melcuțul stătea să-și repare cochilia. Alteori când se dezechilibra, îi cădeau lucrurile din cochilie și rămânea în urmă să le adune.

Ceilalți melci parcă țopăiau în jurul lui, îl depășeau și râdeau de el, ba uneori îl îmbrânceau și bietul Melcuț cădea și se dădea de-a dura până jos. Si iar o lua obosit de la capăt!

In fiecare dimineață, ajungea prea târziu și găsea portița închisă.


Uneori ajungea gâfâind pe ultima treapta de sus, exact când Ușa scârțâia și se închidea chiar în fața lui.  Își întindea cornițele spre Ușă doar doar o putea să se strecoare prin deschizătura rămasă, dar Clanc, Ușa urâcioasă se trântea zgomotos ca o barieră în fața lui!

Își pleca trist cornițele, închidea ochii și suspina:
- Ohh era cât pe ce ...
Se întorcea cu spatele la Ușă și cobora înapoi treptele una câte una, se simțea și mai greu acum.

Acasă, în grădină îl aștepta Melcul cel Mare și cum îl vedea venind, începea să-l certe iar:
- Eram sigur că nu o să reușești nici azi ... Degeaba ți-am arătat cum să te urci pe scară, degeaba ți-am explicat! Cum de ceilalți Melci reușesc să urce scara și să ajungă înaintea ta la Scoală și tu nu poți?

Se ascundea în cochilie rușinat și plângea până i se umplea cochilia de lacrimi.
Ar fi vrut sa dispară ca să nu mai audă că nu e în stare de nimic.

Într-o dimineață, cum urca el aceeași scară lungă spre Școală, s-a rostogolit și a aterizat pe un fir spiralat de iarbă. O Buburuză care se relaxa liniștită pe fir, îl privea uimită, nu știa dacă să râdă sau să-i pară rău de el.
Melcuțul nici n-o observase, se tot chinuia să iasă din spirala verde și să o ia de la capăt pe Scară.
- Melcuț, oprește-te! l-a strigat Buburuza. Dacă faci același lucru primești același rezultat! Dacă vrei un rezultat diferit trebuie să faci ceva diferit!
- Dar ce să fac? Eu doar vreau să ajung odată înainte să se închidă Ușa.
- Cine a zis că există un singur drum spre Școală? Trebuie să găsești acel drum care ți se potrivește și pe care să te miști cu bucurie! Ai vreo idee Melcuț, cum ai putea să faci asta?
- Hmm da, parcă mă mișc mai bine pe frunze...

Melcuțul a văzut o frunza trambulină și s-a aruncat direct în mijlocul ei. și țop, țop, a început să sară pe ea în sus. Nu mai sărise demult pe o frunză trambulină, râdea și cornițele-i săreau în toate părțile!
După ce s-a săturat de trambulină, a sărit pe un smoc de iarbă uscată, s-a învârtit pe un fir cârlionț de iarbă,
apoi a coborât pe codița unei cireșe roșii și s-a prelins ca pe-un tobogan până la cireașa rotundă.
A mâncat-o cu poftă și a plecat mai departe.
Pe drum a întâlnit o ciupercă înaltă, s-a urcat pe piciorul ciupercii și s-a încolăcit în jurul ei. Nu mai îmbrățișase demult o ciupercă, era moale și umedă ca el. Apoi s-a urcat pe pălăria ciupercuței să vadă lumea de sus, Woow chiar ajunsese sus! Și-a aplecat curios cornițele sub pălăria ciupercii și a găsit o gustare de bobițe roșii, hmm preferatele lui!
După ce a terminat gustarea, s-a agățat de un fir verde de iarba, s-a prins imediat de alt fir și a început să se balanseze înainte și-napoi ca într-un leagăn. Apoi s-a urcat pe un bețișor și a dat nas în nas cu un fluture albastru care i-a făcut vânt cu aripioarele. Ce bine și răcoare era!
A plecat mai departe și s-a trezit cu o floare galbenă pe năsuc!
- Ce noroc pe mine, încă o gustare delicioasă!
Apoi s-a oprit să bea apa proaspătă din căciula unei ghinde.
Cu forțe noi, a sărit pe o frunză care plutea pe apă și s-a lăsat dus de val. A ajuns în fața unui măr roșu uriaș, l-a înconjurat apoi s-a urcat pe el pana în vârful codiței. De acolo a alunecat pe măr în jos și a nimerit direct cu căpșorul într-o floare de mușețel.
- Hmm ce bun e ceaiul de mușețel, ma simt mai relaxat!
A mers mai departe și pe drum a îmbrățișat un boboc de lalea roz, ce parfum minunat!
A ajuns fix la momentul când un strop de rouă stătea să cadă de pe o căpșună roșie, a prins stropul și haț, a apucat și căpșuna și a savurat-o pe îndelete. Apoi s-a așezat pe marginea unui colț de frunză ca să ia o pauză.
- Ce călătorie minunată, a respirat Melcuțul bucuros.

In fata lui stătea agățat un fruct de Felinar de Physalis.
- Ohhh nu am mai zburat niciodată cu un Balon... Melcuțul a făcut țop pe fructul de Physalis, firul s-a rupt și Wooow Melcuțul a început să zboare.


- Cine a zis că Melcuții nu pot zbura? a chicotit Buburuza, care venea după Melcuț zburând și ea pe-un fir de puf de păpădie, Uraaa!


Au aterizat amândoi direct în fața Școlii. Și ce minune! Pentru prima oară, ușa Școlii era larg deschisă iar melcii cuminți așteptau la rând să intre.
Când l-au văzut pe Melcuțul Visător cum a aterizat, nu le-a venit să creadă:
- Cum ai făcut? Pe unde-ai luat-o? Azi nu te-am văzut deloc cazând pe scări.

Melcuțul Visător era tot numai un zâmbet, mirosea a parfum de flori, avea polen pe cornițe și sirop de căpșuni la gură. Și-a ridicat privirea înspre Buburuză și a răspuns:
- Buburuza m-a învățat că se poate și altfel! Mulțumesc Buburuză!
Și a intrat mândru și fericit pe ușa care nu s-a mai închis niciodată pentru el.

Melcuțul învățase nu doar cum să ajungă la Școala de Melci, învățase să ajungă oriunde visa să ajungă!

Bățul urâcios

A fost o dată ca niciodată, un băț ca alte bețe, căzut într-o pădure verde și frumoasă de Spiriduși. Bățul era unul tare urâcios, stătea pe jos printre frunze, trăncănea și pufnea în pământ pesemne că nu-i convenea unde ajunsese.

Spiridușii pădurii se tot împiedicau de el și-l luau în picioare, îl certau că le stă-n drum și îi deranjează.
Aveau atâta treabă de dimineață pană seara, cutreierau pădurea-n lung și-n lat și nu aveau timp de bețe-n roate!

De câte ori se împiedicau de el, spiridușii se înfuriau pe băț, îl ridicau mai mulți o dată și-l azvârleau cat de departe puteau.
- Ți-am spus să te dai la o parte! strigau spiridușii arțăgoși. Ne încurci și ne ții din treabă!
- De ce nu stai și tu cu alte bete și ne lași în pace?

Dar Bățul se rostogolea, bătea și trosnea cu forță ridicând praful în sus și părea să spună:
- Dacă voi mă aruncați, iar o să vă pun piedică!

Cădeau spiridușii grămadă unul peste altul. Se ridicau îmbufnați și continuau drumul amenințând Bățul.

Dar Bățul nu se lăsa, se-nvârtea in aer, pământ și frunze se lipeau pe el și se făcea din ce în ce mai gros și mai negricios. Pe zi ce trecea, Bățul devenea mai mare și mai puternic. Se-nvelea în pământ și fire de iarbă, coaja i se îngroșa, cioturi negre îi creșteau și era mereu pregătit să înțepe!

Pocnea și bătea cu putere-n pământ, toți începuseră să-l ocolească și nimeni nu mai avea curaj să-l azvârle.

Doar noaptea când pădurea și spiridușii dormeau, Bățul se legăna ușor și suspina:
'Sunt doar un vreasc uscat, nu sunt bun la nimic, toți se împiedică de mine și mă aruncă'

Zânuța Pădurii care tocmai zbura pe acolo, a auzit suspinul lui, s-a așezat lângă el și l-a privit cu blândețe:
- Bețișor, de ce te uiți la tine prin ochii celorlalți? De ce ești atât de mult în exterior și atât de puțin în tine?
- Dar cum aș putea să mă văd altfel decât mă văd ceilalți? Si ce sunt eu altceva decât Un băț rupt care nu folosește la nimic, s-a clatinat trist Bețișorul.
- Iți aduci aminte când erai o ramură verde și plină de viață? Atunci te legănai în Copac pe Cântecul Pădurii.
- Nu mai știu ce am fost ... cum pot să-mi aduc aminte?
- Când vei auzi cântecul pe care-l cânți în miezul tău, iți vei aduce aminte! Tu nu ești doar un băț rupt și căzut, tu ești Pădurea Toată! I-a zâmbit Zânuța și a zburat mai departe.

Bețișorul a rămas pe gânduri... Oare ce vroia să spună Zânuța? Un cântec în miezul lui? Un cântec pe care-l auzea mai demult când era o ramură verde, un cântec care exista dintotdeauna?

A doua zi de dimineață, a început sa plouă în pădure și picăturile de ploaie țopăiau vesele și jucăușe pe coaja lui. Bețișorului nu-i venea să creadă, aproape că auzea pentru prima oară picăturile cum cad Pic Pic și simțea cum alunecă pe coaja lui și-l gâdilă.
Când vântul s-a pornit în rafale, bățul se învârtea printre frunze, frunzele se răsuceau în jurul lui și auzea cum foșnesc toate in afara lui si inauntrul lui! Când un spiriduș s-a împiedicat de el, bățul a auzit cum i-a trosnit coaja și l-a pufnit râsul. Spiridușul s-a uitat la Băț, Bățul la Spiriduș și amândoi s-au pus pe râs!

Când cădea pe toboganul de mușchi verde simțea cum alunecă pe covorul verde și făcea Buf direct în firele de iarbă care-l înconjurau și-l îmbrățișau.
Era una cu Pădurea și se legăna pe Cântecul Pădurii!

Într-o zi, un băiețel care se plimba prin pădure și tot cauta ceva foarte atent, s-a împiedicat chiar de Bățul urâcios.
- Oh, am găsit exact ce-mi trebuia! Uraaaa ce Băț minunat, este perfect!
Bățul uimit peste măsură, nu-i venea să creadă ca băiețelul vorbește despre el.
Spiridușii au dat buzna să vadă despre ce este vorba, ce-o fi găsit băiatul chiar la ei în pădure și ei nu știau. S-au ascuns după un copac, rezemați de trunchi, unul peste altul și urmăreau nedumeriți ce făcea băiețelul.

Băiețelul a luat cu grija Bățul în mâinile lui, ochii lui s-au umplut de bucurie și l-a privit ca și cum era cel mai frumos lucru din lume! Iar bățul mai să se rupă-n bucăți de emoție! Mai întâi l-a curățat de frunze uscate și pământ, l-a încălzit în palmele lui, l-a răsucit și l-a învârtit cu atenție.
- Ce are de gând sa facă? șopteau Spiridușii curioși.
Băiețelul își vedea mai departe de treabă, mânuțele și ochii lucrau împreună, împletea bățul cu fire de iarba, îl modela și-l mângâia, degetele lui alunecau pe băț iar bățul printre degete.

Când a terminat, l-a așezat cu grija în iarbă și a zâmbit:
- Leagănul pădurii este gata!
Spiridușilor nu le venea să-și creadă ochilor: un leagăn minunat strălucea în iarbă.
Spiridușii au strigat în cor: Ohhh ce minune! Si au început toți să se foiască și sa zumzăie:
- Dar cum?
- Ce magie a făcut băiețelul?
- Cum de un băț care împiedica pe toată lumea este acum un leagăn atât de frumos?

Hihi, a chicotit în zbor Zânuța:
- Voi ați ales să-l priviți pe băț ca pe o piedică și asta ați primit! Băiețelul a ales să-l vadă ca pe o minune și asta a primit! Asta a fost adevărata magie!
Si Zânuța a zburat direct pe scaunul leagănului, și-a luat elan și s-a dat cu viteză în leagăn râzând cu poftă: Iuhuuuu