Copacelul curajos

vineri, februarie 26, 2016 0 Comments A+ a-



A fost odată ca niciodată un Copăcel.

Creștea la marginea unei străzi zgomotoase, chiar lângă un semafor, sau mai bine spus bodogănea decât creștea.
Era atâta gălăgie și nebunie în jurul lui: oameni grăbiți care se loveau de el alergând spre autobuze, sacoșe care se agățau de el, mașini care claxonau și goneau cu viteză de zici că intrau în el și tot felul de gunoaie și ambalaje aduse de vânt zburau înspre el. Si câte și mai câte, ar fi putut povesti o zi întreagă despre cât de nefericit era.

Zilnic bodogănea:
- Ohhh încă o zi urâtă...
Iar dacă mai și ploua, era și mai necăjit căci mașinile îi stropeau trunchiul cu noroi!

Din cauza zgomotului, bietul Copăcel nu putea dormi deloc, așa că toată ziua era morocănos și obosit.
Se uita lung la alți Copaci care creșteau veseli și bucuroși într-o gradină, la adăpost de gălăgia din stradă. Îl scoteau din sărite jocurile și glumele lor, cum se țineau toți de crengi și dansau în soare. Se uita trist cum toate vrăbiuțele se așezau pe Copacii veseli iar pe crengile lui nici o pasăre nu se oprea. O singură dată niște vrăbiuțe s-au așezat pe crengile lui, aveau de făcut un plan urgent și s-au bucurat să-l găsească pe Copăcel chiar la marginea străzii.
Dar pentru că nu era obișnuit să primească vizite și nu știa ce să facă, s-a scuturat și le-a alungat imediat.
- Ohhh dar ce copac nesuferit! au strigat uimite vrăbiuțele care nu mai pățiseră așa ceva niciodată, să fie scuturate de un copac! Și-au terminat ședința pe copacii din grădina din apropiere.

Copăcel privea trist:
- Știam eu că toate păsările se duc doar pe copacii din grădină...
Se strângea în el și se gândea:
"De ce s-a nimerit ca rădăcinile lui să se prindă chiar aici? Chiar în bucățica asta de pământ în cel mai zgomotos și aglomerat loc? Cum ar putea el să crească și sa înflorească la marginea unei străzi zgomotoase? Cum ar putea el să se înalțe ca un Copac Voinic?"

De supărat ce era, trunchiul lui nici nu creștea prea mult, rămânea la aceeași înălțime ca semaforul și crengile îi atârnau pleoștite în jos. Anotimpurile treceau peste el și nu simțea nici o bucurie în a fi copac.

Când venea primăvara și toți copacii înfloreau, el era singurul care nu făcea mugurași.
Vara, când toți copacii râdeau la soare, el era înnăbușit și nemulțumit de atâta căldură.
Toamna, când copacii făceau petrecerea frunzelor, Copăcel se scutura grăbit de frunzele lui să scape cât mai repede de ele. Îl enerva cel mai mult toamna cu vântul și ploile ei că era mereu îndoit și smotocit.
Iarna, nici atât nu-i plăcea, îi tremura scoarța de la atâta zăpadă și frig.

- Oh dacă aș fi avut și eu un prieten ... suspina Copăcel.
Uneori, încerca să intre în vorbă cu Semaforul dar stâlpișorul negru și rece era mereu ocupat să-și schimbe culorile și nu-l băga în seamă.

Într-o zi, cum stătea el așa morocănos și pleoștit, aude un foșnet printre frunzele lui:
- Ce-o mai fi și asta? Zgomote? La mine? În crengile mele?
Când colo ce să vezi: O Omidă se târa hotărâtă pe trunchiul lui și îi gâdila scoarța.
- Hei, ce ai de gând să faci? se scutură uimit Copăcel.
Dar Omida nu-i răspunse, își vedea mai departe de drum. S-a oprit pe una din crengile lui și s-a apucat de treabă. Era foarte concentrată și serioasă. Avea ceva important de construit: viitoarea ei căsuță cocon.
Curios, Copăcel și-a îndreptat atenția spre creanga unde Omida își construia coconul și a început să simtă cum îi gâdila crenguța.
- Haha ce senzație nouă, n-am mai simțit niciodată cum e să te gâdili.
Tot trunchiul lui simțea fiorul gâdilitului. Pentru prima oară, Copăcel râdea cu poftă.
Nu a deranjat-o pe Omidă, ba chiar a protejat-o cu frunzele lui ca să-și poată termina coconul în liniște.

La un moment dat, chiar pe sub el trece un tramvai grăbit, cu așa o viteză încât crengile copacului se învârtesc și cât pe ce să-l dea pe spate.
- Ooooh Hooop! M-am oprit la timp! a strigat Copăcel.
Apoi un camion trece cu viteză și mai mare, și crengile lui se dau de-a dura în cealaltă parte.
- Ooooh Hooop! Iar m-am învârtit!
Apoi altă mașină și altă mașină trec în trombă pe lângă el și Copăcel observă ceva nou: că poate să-și unduiască crengile după curentul făcut de mașini.
- Oh Wow dansez, știu să dansez!!!
Omida a ridicat căpșorul și a zâmbit:
- Așa e, poți să te lupți cu vântul sau să dansezi pe el!
În noaptea aceea Copăcel a adormit zâmbind, a fost o zi frumoasă, a învățat să se gâdile și să danseze.
Si parcă ... a mai crescut un pic.

A doua zi, dis-de-dimineață, aude niște chicoteli de-asupra lui. Copăcel se uită încruntat în sus.
Niște norișori albi și pufoși se jucau pe cer.
- Poți să ne prinzi cu crengile tale? i-au strigat norii de sus.
Copăcel, bosumflat cum era, și-a încrucișat crengile și tăcea chitic, dar niște frunze neascultătoare, cu poftă de joacă, au și început să sară spre nori. Iar norișorii râdeau și se învârteau deasupra Copacului:
-Nu ne prinzi! Nu ne prinzi!
Copăcel s-a mai uitat o dată la nori în sus. Norii tot râdeau și îi făceau în ciudă.
Si ... dacă totuși... Dacă totuși... El, Copăcel, s-ar ridica pe vârful rădăcinilor, și-ar întinde crengile cât de sus ar putea și ar smotoci norii ăștia gălăgioși!? Si ce să vezi? Copăcel, cu privirea în sus, cu crengile și frunzele ațintite spre cer, începu a se zgâlțâi și a se zdruncina din răsputeri ca să apuce o bucată de nor. Si se zbenguia de zici că mai avea un pic și își lua zborul din pământ, cu tot cu rădăcini!
Dar Norii năzdrăvani fugeau râzând mai departe pe Cer, purtați de Vântul prietenos.
- Lasă că tot vă prind eu! striga Copăcel cocoțat în vârful rădăcinilor.
Cu privirea după norișorii fugari, Copăcel a uitat pentru prima oară că este la marginea străzii zgomotoase. Si pentru prima oară a simțit adierea caldă a vântului și a văzut cât de albastru și de frumos este cerul. A rămas așa liniștit, cu crengile ridicate în sus și a zâmbit relaxat:
- Ohhh, nu știam cât este de frumos aici!
- Asta pentru că nu te uitai în sus! Te uitai doar la lucrurile care nu-ți plăceau! i-a răspuns Omida. Ești un Copăcel foarte curajos! Știam eu de ce te-am ales pe tine.
Tu ești Copacul care va creste cel mai sus iar eu am să pot zbura cel mai sus de pe crengile tale!
În noaptea aceea, Copăcel a adormit fericit. A fost o zi frumoasă. Si parcă ... a mai crescut un pic!

În dimineața următoare, Copăcel se trezește că frunzele lui de pe cea mai înaltă creangă ating Căsuța din grădină.
- Oh wow, frunzele mele ating acoperișul Casei! Nu-mi vine să cred: am ajuns în dreptul Căsuței din grădină.
În grădină, mai erau niște Copăcei tot cam de mărimea lui, toți l-au salutat prietenoși. Copăcel era așa de bucuros că vedea lucruri noi încât toată ziua a fost atent și curios la ce se petrecea în curtea căsuței.

Din ziua aceea, Copăcel a început să vadă doar lucruri frumoase în jurul lui. Si de cate ori vedea o comoară, un muguraș nou apărea pe crengile lui.

În primăvara următoare, Copăcel era plin de muguri și a înflorit pentru prima oară.
Floricele de toate culorile râdeau vesele pe crengile lui.

Copăcelul Curajos și-a întins brațele înflorite, a respirat aerul proaspăt și a îmbrățișat cerul albastru! De pe crengile lui, zburau acum fluturii înspre cer.

Sfarsit

Broșă realizată de o mămică talentată Maini Verzi

Piciorusele grabite

joi, februarie 25, 2016 0 Comments A+ a-


De cand se dadeau jos din pat, dimineata, Piciorusele o luau la fuga!
Nici nu asteptau sa le spun "Buna dimineata".

Sareau din pat si incepeau sa alerge prin casa de zici ca se luau la intrecere care Picior ajunge primul. Goneau inspre baie, fugeau pe hol, inspre bucatarie, iar pe hol, apoi spre dormitor, se invarteau, se rasuceau, patinau pe hol si se duceau ca sagetile spre usa de la intrare.
Abia apucam sa inchid usa dupa mine ca Picioarele ma trageau cu forta dupa ele. 

Strigam la ele sa se opreasca, sa ia o pauza, ele nimic, fugeau cu viteza si mai mare.

Coborau scarile, tasneau pe usa afara din casa, abia daca atingeau trotuarul.
Sareau peste gropi, peste borduri, ocoleau alte picioare si ele grabite, faceau stanga, faceau dreapta, fugeau pe trecerea de pietoni, ocoleau porumbeii, ocoleau masinile, fugeau dupa tramvai, fugeau sa prinda verde la semafor!

Ce sa mai, nu se opreau niciodata din fugit!

Coborau scarile de piatra in tromba, fugeau cat puteau de repede pe podul de lemn si se pregateau sa atace alte scari de urcat. Cand ce sa vezi, Piciorusele grabite se impleticesc si se impiedica de prima treapta de piatra.
"- Auch!!!" se aude o voce de jos.
Piciorusele se opresc un pic pe loc, doar un pic.
Cand sa se porneasca din nou la fuga pe trepte in sus, vocea continua :
"- Dar ce Picioare obraznice! Se impiedica de noi si nici macar nu-si cer scuze!" 
De data asta Picioarele raman blocate.
"- Dar cine vorbeste aici?" se uitau Picioarele speriate.
"- Ei, asta-i buna! dupa ce ca se impiedica de noi, acum se fac ca nu ne vad!" strigau Treptele Suparate in cor.
"- Astea sunt Scari Vorbitoare?! Nu am mai auzit pana acum Scari vorbind!"
"- Asta pentru ca nu v-ati oprit niciodata sa ne ascultati!"

Picioarele au stat un pic pe ganduri, trebuiau sa plece mai departe, nu aveau timp de pierdut cu niste Scari Cicalitoare.

Au facut timid un pas pe urmatoarea Treapta si iar aud : 
"- Hei! ai grija pe unde calci!"
 Piciorusul vinovat a simtit ceva tare sub el. S-a ridicat incetisor si ramas in aer:
 "- Ei, acum si Pietrele de pe scari vorbesc ?!"
"- Haha, ce gluma, noi vorbim dintotdeauna, ne aude cine ne asculta!" chicoteau Pietrele mai mari si mai mici. Si Picioarele uimite au calcat cu grija de data asta pe langa Pietricelele Vorbarete.
"- Si noi suntem aici! Sa nu ne calcati! Sa nu ne calcati" s-au auzit niste voci subtiri dinspre Firele de Iarba de la marginea scarilor.
Picioarele nu mai stiau ce sa faca, pe unde sa o ia ca sa nu mai tipe careva ...
Asa ca mai mult curioase, sa vada cine mai vorbeste pe langa ele, pentru prima oara Picioarele au pasit incet. Si pentru prima oara, au simtit Pantofiorii cu care erau incaltate si au zambit :
"Buna Pantofiori!"
Picioarele au continuat drumul incet, fara graba. Au observat o balta mica la capatul scarilor.
Ce credeti ca le-a venit sa faca ? Exact! Pleosc in apa!
Sareau Picioarele odata cu stropii de apa si radeau cu pofta in timp ce Pantofii bosumflati nu stiau daca sa planga sau sa rada cand s-au vazut plini de noroi.
Picioarele erau bucuroase, nu mai sarisera de mult in balti.
Au mers mai departe, Podul de lemn scartaia sub Piciorusele curioase :
"- Salut Podule! Te-am vazut!"
Picioarele ascultau cu atentie : Toc! Toc! Toc! Toc! se auzea pe podul de lemn.
"- Wow, de la noi se aude sunetul asta ?"
"- Dar daca topaim intr-un picior?" Toooooc
"- Si apoi in celalalt picior!" Toooooc
"- Haha ce amuzant e!"
"- Dar daca alergam? Ce senzatie de viteza!
"- Dar daca stam pe loc? Podul vibreaza sub noi!" 
Picioarele descopereau amuzate fiecare senzatie.
Pe pamant se simtea diferit, era moale, pe iarba era alunecos, pe trotuar era tare, betele trosneau cand se urcau pe ele, frunzele fosneau. Picioarele au inceput sa vada, sa asculte fiecare lucrusor si sa se bucure de plimbare.
Acasa gresia era rece si alunecoasa, parchetul tare si cald.
Cand au intrat in Papuceii de casa, Picioarele au simtit ca e moale si pufos.
"- Buna Papucei, n-o sa va vina sa credeti ce zi plina am avut!"
"- Ohhh, e prima data cand Picioarele ne baga in seama!" au spus Papuceii rusinati.

Din ziua urmatoare Picioarele nu s-au mai grabit, au inceput sa danseze!

Manuta rusinoasa

miercuri, februarie 24, 2016 5 Comments A+ a-



Mânuța Rușinoasă nu vroia sa iasă din buzunar!
Se făcea pumniÈ™or, stătea strânsă È™i speriată în buzunar, nu vroia sa iasă deloc afară, nu vroia sa audă nici un sunet, nimic de afară! 
Eu ii spuneam :
- Mânuță, ține ghiozdanul, te rog!
- Mânuță, dă pagina la carte!
 "- Mânuță, pune hainele în dulap!
Ea nu răspundea deloc, stătea pitită în buzunar și nimeni nu o putea convinge să iasă afară. Vă vine să credeți că Mânuța asta nu se spăla niciodată? Păi cum ar fi putut... în buzunar nu e chiuvetă și cum ea nu ieșea niciodată, nu știa nici măcar cum arată apa și săpunul!

În schimb Mânuța Cealaltă era tare plimbăreață, ii plăcea să stea numai la aer, să se ocupe de toate treburile, era vorbareață și veselă.

Într-o dimineață, le-am auzit pe cele Doua Mânuțe cum vorbeau în buzunarele lor.
 - Vrei sa încerci să ieÈ™i azi afară?
 - Oh nuuuu, cum as putea? Mi-e fricăăăăăă!
 - Dar nu ai de ce să-È›i fie frică! Pierzi toată distracÈ›ia, azi am auzit că mergem la desenat pe trotuar.
- Nu mă interesează niciun desen pe trotuar, vreau doar să stau în buzunarul meu călduț și liniștit!
- Bine, cum vrei tu, mi-ar fi plăcut să desenam amândouă cu creta pe trotuar dar dacă ai altceva de făcut în buzunar...
Mânuței Rușinoase i-ar fi plăcut și ei! Adevărul e că se plictisea groaznic de tare în buzunar, de multe ori auzea tot felul de sunete de afară și era curioasă să afle de unde vin. O dată era cât pe ce să sară din buzunar când a auzit zdrăngănitul unor chei dar s-a oprit la timp, Mânuța Cealaltă a ridicat ea cheile căzute.
ÃŽi era asa de frică, se gândea mereu:  Dacă n-o să-mi placa ce văd? Dacă o să mi se întâmple ceva? Dacă nu am timp sa ma bag repede în buzunar?
Mânuței Vesele i-a venit o idee :
- Uite ți-am pus un cadou în buzunar.
"- Un cadou? Pentru mine ? Ohh mulțumesc! E prima dată când primesc un cadou!"
Mânuța fâstâcită a desfăcut încetișor degetele din pumnișor și a atins cadoul, era o biluță mică. A strâns-o încetișor si mânuța a zâmbit. N-a mai simțit asa ceva până acum, era rece și rotundă.
Dar biluța era năzdravană și s-a rostogolit din mânuță înapoi în buzunar. Mânuța iar a prins-o, biluța iar s-a rostogolit, zici că-i făcea în ciudă. Si cu cât vroia s-o strângă mai tare pe biluță, cu atât biluța îi scăpa printre degete și fugea râzând prin buzunar. Buzunarul săltăreț sărea de colo colo, când în sus când în jos, când în stânga când în dreapta.
Dar Vai de atâta joacă, biluța a sărit din buzunar și s-a rostogolit pe trotuar, abia au prins-o niște frunze serioase pe o bucățică de pământ.
Mânuța era disperată, cum să facă să ia înapoi biluța ei? S-a gândit imediat să o roage pe Mânuța Cealaltă să-i înapoieze biluța dar era prea ocupată să deseneze. Se frământa în buzunar, se învârtea, se răsucea, nu avea nici o altă soluție decât sa iasă din buzunar și să ridice biluța din frunze.
Tremurând de frică, cu chiu cu vai, a scos mai întâi degetul mare. Abia apoi degetul arătător. A urmat încet degetul mijlociu. Mai apoi degetul inelar. Si în cele din urma degetul mic. La degetul mic i-a fost cel mai greu, îi era tare frică să iasă cu totul și prelungea cat putea momentul. Rămăsese agățată și înțepenită cu degetele de marginea buzunarului. Si ar mai fi rămas asa mult timp dacă nu observa biluța în mijlocul frunzelor: "Oh biluța mea! Trebuie să te iau înapoi." Mânuța a făcut un salt rapid, a apucat biluța și a țâșnit înapoi în buzunar. Din graba a prins intre degete și câteva frunze odată cu biluța. "Oh cat pe ce sa pățesc ceva! Bine că sunt înapoi în buzunar!" răsuflă ușurată Mânuța.
"Dar oare ce e senzația asta?" Mânuța mângâia ușor frunzele, ii plăcea cum foșneau și o gâdilau.
- Hei bravo! Ai reușit! Ai ieșit din buzunar!!! striga vesela Mânuța Cealaltă.
- Eu? Am ieșit? Da ? Pai da .. doar un pic... fremăta emoționată Mânuța.
- Trebuie sa sărbătorim! Știi cum sărbătoresc mânuțele? Bat din palme! Uite, ieși un pic și Clap, batem palmele una de alta."
Manuta Rușinoasă văzând că Cealaltă e asa încrezătoare și bucuroasă a ieșit din nou să vadă cum e petrecerea mânuțelor. Si Clap, s-au lovit una de alta râzând! Haha nu mai simțise pană acum atingerea altei mânuțe, i-a plăcut! Si Clap, iar au bătut din palme!
Mânuța era bucuroasă!
Azi a simțit pentru prima oară o biluță rostogolindu-se pe ea, foșnetul frunzelor și atingerea altei mânuțe. A prins curaj și a înhățat o pungă de pe masă, a mototolit-o curioasa, foșnetul era diferit de cel al frunzelor, putea să arunce pungă mototolită în sus si sa o prinda. Ce amuzant e!
Apoi Mânuța a observat o bucată de pâine : hmmm oare cum se simte pâinea ? Avea coaja tare la suprafață dar miezul moale, iar când a strâns-o, firimituri jucăușe au sărit în Mânuță.
"- Vino! A strigat-o Mânuța Veselă! Știu un joc!"
Mânuța Veselă a dat drumul la apa în chiuvetă și a stropit-o pe Mânuța Rușinoasă.
Stropi de apa alunecau grăbiți pe Mânuță, era așa de uimită, nu mai simțise apa până acum. Au intrat amândouă în apa și s-au bălăcit, săpunul aluneca de la o mânuță la cealaltă. Ce senzație de ud și alunecos, amândouă mânuțele alunecau acum una peste alta și râdeau cu pofta. Apoi a simțit ceva pufos, era un Prosop Serios care a pus capăt distracției. Mânuța simțea acum că e uscată și proaspătă. Altădată l-au păcalit pe Domnul Prosop și s-au uscat singure fluturând din degete și făcându-și vânt una alteia. Ii plăcea senzația de răcoare.
Mânuța a devenit din ce în ce mai atenta la tot ce simțea, descoperea atâtea lucruri frumoase în jurul ei încât a uitat sa mai intre în buzunar. Mângâia pereții, unii erau aspri, alții lucioși. Când mângâia scoarța copacilor simțea ciupituri în palma. Pe copaci era jocul lor preferat de-a v-ați ascunselea : mânuțele stăteau ascunse de-o parte și de alta a trunchiului de copac și "Bau mânuță, te-am văzut", se speriau când una când alta! Se afunda în bobite de porumb, de grâu, de toate felurile și le lăsa sa curgea printre degete, sa o gâdile. Se juca în nisip si făcea forme de toate felurile, ii plăcea cum se lipeau firele de nisip de ea, modela plastilina, scormonea în pământ, picta cu degețelele, desena cu creta și se umplea de praf colorat, freca bucățica de ciocolată pana se topea și apoi întindea ciocolata topita pe degete, se umplea de frișcă pufoasă, făcea cam tot ce face o Mânuță obișnuită.
Acum nu-i mai era frică să iasă afară, de fapt nici nu mai avea nevoie de buzunar.
Avea atâtea lucruri de învățat și de făcut.
In fiecare dimineață se trezea bucuroasa și curioasă și o salută pe Cealaltă Mânuță:

"- Buna dimineața, oare ce mai descoperim azi ?"


Casutele Vorbarete

duminică, februarie 21, 2016 8 Comments A+ a-


Pe Strada din Orășelul Vorbăreț era o gălăgie de nedescris!
Poate crezi că pentru că erau multi oameni vorbareți.
Așa am crezut și eu dar ce sa vezi... Când am luat o pauză pe Strada Vorbareața, am rămas mut de uimire. Căsuțele se uitau la mine întrebătoare, închideau și deschideau ferestrele, trânteau ușile, scoteau perdelele pe geam de zici ca scoteau limba una la alta, își țuguiau coșurile de fum și făceau o larmă îngrozitoare! Strigau când la pasări că le deranjează acoperișul, când la norișori ca le fac umbră, când la soare că e prea puternic, se certau că nu au loc una de alta, zici ca nimic nu le convenea!

Vorbeau vrute și nevrute, cam asa se auzeau vocile morocănoase din căsuțe:
"- Cine trece pe drum ? Si de ce ?"
"- Ohh da de ce a căzut o frunză pe scara ta?"
"- Dar de ce căsuța asta e galbenă și eu sunt o căsuță roșie?
"- De ce căsuța aia are gardul mai înalt și eu am gardul mai scund?"
"- De ce pe coșul tău și-a făcut cuib o barză și pe-al meu nu?"
"- De ce căsuța din stânga are clopoțel și eu am sonerie?"
"- De ce? De ce?"

Zici că înnebuniseră toate căsuțele și se uitau cu invidie doar la ce au celelalte căsuțe.
De la atâta deschis uși si ferestre își făceau vânt una alteia și aproape că le zburau obiectele dinăuntru. Am văzut și un scaun zburând dintr-o căsuța! Cât pe ce să mă nimerească noroc că eram ascuns după un copac.

Si pentru că toate Căsuțele Vorbarețe stăteau și se invidiau una pe alta, uitau de ele, uitau să se privească înauntru, să-și facă singure curățenie și să-și dea strălucire.
Lumina intra înauntru lor doar atunci când strălucea Soarele pe cer.

O singură Căsuță stătea liniștită în mijlocul celorlalte, era cea mai pitică dintre toate.
Avea ușa închisă și o singură fereastră cu perdele mititele. Înauntru strălucea o lumină magică, o luminiță care țopăia de colo colo de zici c-avea picioare. Am crezut că nu văd bine, m-am frecat la ochi, m-am apropiat de căsuța mică, am pus mana pe ea - era asa caldă și plină de iubire. M-am aplecat spre fereastră și am văzut cu uimire cum bulgărașul strălucitor poleia pereții cu lumina. Cred ca era Spiridușul Căsuței care făcea curat. Orice Căsuță are un Spiriduș!
Bulgărașul strălucitor mângâia toate obiectele din căsuță, fiecare carte o ștergea și o punea pe raft, fiecare hăinuță o așeza pe umeraș în dulap, fiecare jucărie era aranjată în siguranță în cutie sa nu fie călcata de cineva, fiecare scăunel și măsuță erau șterse, fiecare farfurie și castron erau aranjate în dulapuri. Nu era colțișor din interior sa nu fi fost mângâiat și iubit de bulgărașul strălucitor.
Acum era timpul să pună perdele noi la fereastră. Spiridușul a întins bucățele de material de toate culorile, a cusut bucățile de perdea și a agățat-o la fereastră. Căsuța era asa de bucuroasă, ii plăcea noua ei perdea, se iubea și mai mult cu asa o perdea frumoasa.

Si căsuța mica era vorbăreață dar glasul ei era vesel ca un cântecel :
"- Sunt o căsuță mică și frumușică,
 - Sunt o căsuță tare draguță,
- Am perdeluță noua și sunt tare bucuroasă"

La un moment dat simt niște stropi de ploaie pe cap, ohh iar mi-am uitat pălăria.
Se pornește o ploaie și un vânt, stropi de ploaie obraznici intrau în căsuțele cu uși și ferestre deschise, frunze și crenguțe rupte de vânt năvăleau în ele, fusese asa de rapidă ploaia încât nici n-au avut timp să-și închidă ușile, ferestrele.
Si strigau înnebunite când la vânt : "Hei Vânt urâcios lasă-ne-n pace! Nu mai fugi printre noi!"
Când la copaci : "Hei copaci neatenți, Nu va mai aruncați crengile înspre noi"
Când la ploaie : "Hei ploaie rece, Oprește-te!"
Toate strigau și se uitau în jurul lor vrând să schimbe ceea ce nu ar fi putut schimba niciodată: natura.

Doar căsuța mică nu striga, ea continua să se uite înăuntrul ei, să mângăie și să iubească fiecare colțișor din ea. Nu o deranja ploaia, acoperișul ei era rezistent.
CăsuÈ›ei spunea : "- Ce muzică frumoasă fac stropii de ploaie pe fereastra mea,  mulÈ›umesc stropilor pentru asa un cântecel!"

Mi s-a părut că ușa ei se deschide încetișor și mă lasă să intru în spațiul ei.
Era atât de călduț și de bine, mirosea a ceai de levănțica. Am stat înauntru până când ploaia s-a terminat. Când am ieșit afara, soarele era din nou pe cer.

Căsuțele guralive erau obosite după atâta strigat și le auzeam acum spunând încetișor :
"Ohh mai bine m
ă ocupam de ghiveciul cu floricele de la geam, vântul l-a spart!"
"Ohh mai bine m
ă îngrijeam de covorașul de pe parchet, acum e ud"
"Oh mai bine m
ă uitam la lucrușoarele dinăuntru, acum sunt toate aruncate și stricate"

Pe Strada Vorbareață era acum liniște. Căsuțele au început să se uite fiecare înăuntrul ei, sa repare ce era stricat, să-și strângă lucrurile, să-și picteze pereții cu ce culoare vroiau, să-și pună tablouri și poze pe pereți asa cum le plăcea, să-și facă un ceai călduț și să se relaxeze înauntru!

Era plăcut sa fie din nou înăuntru.  Acum căsuÈ›ele își zâmbeau una alteia.

Nota pentru copii:
Fiecare copilaș are un îngeraș în el, uit
ă-te mereu la el și iubește-l!

 

 Imagine preluată de aici (găsiÈ›i È™i tutorial despre cum să creaÈ›i căsuÈ›ele)