Ghiozdanul azvârlit

A fost o dată ca niciodată,

Un Ghiozdănel tare cuminte, frumos și colorat ce încerca mereu să-i facă pe plac băiețelului care-l purta.

Se străduia din răsputeri să fie cel mai bun Ghiozdănel din lume și să ducă tot punea băiețelul înăuntru. Gustări, sticle cu apă, cărți, penare, jucării, era umplut până la refuz și abia se mai închidea, dar Ghiozdanul nu vroia să-și dezamăgească băiețelul.

De multe ori era târât de colo colo, aruncat pe jos, uitat pe unde se nimerea, călcat pe sub bancă, luat în picioare și azvârlit. Când nu se ducea la școală, băiețelul îl lua la magazin și îl  ticsea de cumpărături. Când se ducea în parc, îl îndesa cu jucării, haine, mingi, palete și câte și mai câte. Iar seara când ajungea acasă, era golit și aruncat pe jos.

Ofta trist în buzunar: 'Nici astăzi nu s-a purtat frumos cu mine băiețelul. Orice fac, tot nu e mulțumit de mine... oricât de mult mă străduiesc, degeaba... sunt mereu aruncat'
Si  în fiecare seară, se încuraja singur: 'Poate că mâine, dacă o să duc mai mult... poate că mâine se va uita la mine!'

A doua zi, o lua de la capăt, băiețelul îi umplea buzunarele la maxim, îi forța fermoarul cât pe ce să facă Poc iar Ghiozdanul își întindea șnurul cât de mult putea și își spunea: 'Hai încă un pic, astăzi o să vadă cât de mult mă străduiesc și sigur îmi va mulțumi'
Dar... seara era la fel, băiețelul își lua ce avea nevoie din Ghiozdan și-l azvârlea pe unde se nimerea. Rămânea șifonat cu fermoarul deschis, cu șnurul atârnând, uitat singur într-un colț al camerei și spera în fiecare seară că a doua zi va fi altfel, că a doua zi va fi văzut și iubit. Si așa, zi după zi, Ghiozdanul devenea din ce în ce mai trist și mai obosit, cusăturile începeau să se slăbească iar culoarea lui să pălească.

Până când intr-o zi, Ghiozdanul nu a mai putut! Băiețelul l-a luat la magazin si l-a umplut cu o mulțime de cadouri de Crăciun. Buzunarele erau ticsite de cutii, pungi colorate, bomboane care stăteau să cadă. Si oricât îndesa băiețelul cadourile înauntru, oricât se străduia Ghiozdanul să le ducă, era prea mult. Fermoarul nu a mai rezistat, a scârțâit zgomotos și a făcut poc, capsa a sărit în sus cu furie, bretelele s-au rupt și Ghiozdanul a căzut rușinat pe jos.

- Ohhh! Nu ești bun de nimic! Nici măcar nu ești în stare să duci niște cadouri!, a izbucnit băiețelul și a izbit Ghiozdanul de perete. Cataramele au făcut clanc de perete și Ghiozdanul s-a mai rupt o dată.

A rămas așa gol și  lipit de perete, s-a închis înăuntru și a crezut că de-acum înainte nu mai este un Ghiozdan...

O minge curioasă a văzut Ghiozdanul aruncat, a înțeles tot ce s-a întâmplat și a început să țopăie jucăușă în jurul lui.

- De ce oftezi Ghiozdănel?
- Pentru că nu sunt bun de nimic, nici măcar nu mai știu ce sunt...
- Păi să vedem, ai vreo etichetă pe undeva? Uite acolo pe interiorul buzunarului, ce scrie acolo?
- Ghiozdan scrie ... a mormăit îmbufnat Ghiozdănel în buzunar, știam deja...
- Hmmm Ghiozdan deci ... Dar ce fel de Ghiozdan, asta nu scrie, asta hotărăști tu! Întrebarea este cum te vezi tu pe tine? Ce fel de Ghiozdan vrei să fii?
- Ce vrei să spui? a pufnit nedumerit Ghiozdanul.
- Ești dezamăgit că băiețelul nu ți-a dat atenție și nu ți-a mulțumit dar ... Când ai mulțumit tu buzunarelor tale, fermoarului, cataramelor, șnurului? Când ți-ai mulțumit ție pentru tot ce ești Tu?
- Păi ce mare lucru am făcut... pentru ce să-mi mulțumesc?
- Tocmai ăsta e secretul, să-ți mulțumești pentru că ești un Ghiozdan perfect fără să faci nimic pentru asta, doar pentru că ești! Primul care trebuie să-ți mulțumească și să-ți dea atenție ești chiar tu, nu băiețelul!
- Ce vrei să spui? Băiețelul mă va băga în seamă fără să car nimic pentru el?
- Așa cum te vezi pe tine și te îngrijești, așa ești văzut și de ceilalți!  Când te simți un Ghiozdan forțat și azvârlit, exact așa ești privit și tratat! Cum ar putea să se uite băiețelul la tine dacă tu nu te uiți la tine și nu te iubești?

Si înainte să sară afară la joacă, mingea săltăreață l-a tras pe Ghiozdan de bretele și l-a dus în fața geamului:
- Un pic de aer și lumină o să-ți facă bine! a bătut mingea în jurul lui și a țâșnit afară.
Nu uita Ghiozdănel: Înainte să aștepți să-ți mulțumească ceilalți, mulțumește-ți tu ție pentru tot ce ești!

Parcă era mai bine aici la geam decât lipit de peretele rece. Nu era chiar așa rău să nu facă nimic pentru băiețel, ba chiar putea să respire și să ia o pauză, oricum băiețelul iși luase alt ghiozdan.
Poate chiar avea dreptate mingea... Uitase complet că fusese croit un Ghiozdan perfect și că avea tot ce-i trebuie în el! S-a scuturat la aer și a început să-și simtă materialul de Ghiozdan, să-și învârtă șnurul și să-i mulțumească, să-și scârțâie fermoarul înainte și-napoi, să-și miște cataramele și să le mulțumească, să-și potrivească toate capsele cu grijă clanc clanc și să le mulțumească, să-și  umple buzunarul cu aer și să respire!

Zi după zi, Ghiozdanul lua raze de soare de la fereastră și își umplea buzunarele cu lumină.
Zi după zi, se simțea tot mai bucuros, mai plin și mai strălucitor.

Într-o zi, băiețelul a văzut din nou Ghiozdanul vechi la fereastră. Ce frumos îi apărea acum.
- Iartă-mă că te-am aruncat de atâtea ori Ghiozdănel, nu am știut cum să fac.
L-a ridicat cu grijă, i-a verificat fermoarul și capsele, i-a reparat bretelele, l-a șters cu un șervețel și l-a purtat cu drag pe spate.
De-atunci a avut grijă să pună înăuntru doar atât cât putea duce Ghiozdanul.
Iar seara în timp ce-l golea de lucruri și îl așeza frumos pe spatele scaunului, îi spunea zâmbind: 'Mulțumesc Ghiozdănel!'
'Mulțumesc și eu, băiețel!' tresărea de bucurie Ghiozdanul.
'Mulțumesc Mingiuță că mi-ai adus aminte!'
'Îmi mulțumesc eu mie pentru tot ce sunt' și se aranja plin de lumină pe scăunel.

Comoara Anitei

A fost o dată ca niciodată, o fetiță pe nume Anita care era tare bosumflata și morocănoasă!
De dimineață până seara stătea încruntată și nimic nu părea sa o mulțumească.

Ambalaje de ciocolată zburau din mâinile ei, firimituri de brioșe colorate și bucăți de biscuiți săreau pe bluza ei frumoasă, bomboane pe jumătate mâncate rămâneau lipite în buzunarele ei. Le ronțăia pe toate în grabă și apoi plângea ca nici nu i-au plăcut și ca o doare burtica.

Și oricâte dulciuri primea, nu era niciodată mulțumită și voia din ce în ce mai multe.

Cerea mereu jucării noi dar când le primea nici nu le baga în seama și tipa ca vrea alta jucărie. Si oricâte jucării primea, i se părea ca tot nu e deajuns!
Oricâte creioane colorate strângea, voia și mai multe, oricâte foi de desen avea, i se păreau prea puține. Acuarela cu sclipici, sclipici cu acuarela, plastilina și nisip colorat, carioci strălucitoare, Anita le azvârlea cat colo!
Bluzițe și rochițe stăteau aruncate și înghesuite în dulap și Anita plângea ca nu are cu ce sa se îmbrace! Brățări și agrafe, coliere și margele uitate pe jos dar Anita voia altele noi!

Laptele era prea mult sau prea puțin! Apa din băiță prea fierbinte sau prea rece! Anita încrunta privirea, își încrucișa bratele și întorcea spatele.

Când ieșea afara la plimbare, spunea imediat ca vrea înapoi in casa!
Și cum intra în casa, voia din nou afara!

țipa ca vrea la patinoar dar când ajungea acolo spunea brusc ca nu mai vrea. Ba ca vrea la dans dar nici nu se schimba bine de haine ca vroia sa plece. Iar când ajungea acasă, plângea ca vrea la dans!

Și oricât se străduiau ceilalți să-i facă pe plac, fetita tot bosumflata rămânea.
Oricât de frumos ciripeau păsările la geamul ei, Anita nici nu le auzea, oricât de frumos strălucea Soarele ea nu-l vedea, oricât de frumos se jucau picăturile de ploaie pe geam, ea nu avea ochi pentru ele.

Se învârtea ca un titirez să adune cat mai mult și mai mult dar ce tot aduna nu o mulțumea deloc. Și o lua de la capăt și mai îmbufnată:
- Vreau jucăria asta!!! Și asta! Și asta! Și tot magazinul! se auzea vocea Anitei peste tot.

Pana într-o zi când ... Anita a obosit să vrea și să nu mai vrea, a obosit să adune totul și să nu aibă nimic. S-a trântit pe un scăunel tristă și nu a mai făcut nimic. Scaunele din jur s-au uitat uimite la ea, jucăriile au tăcut, desenele animate s-au oprit, creioanele și foile au amuțit. Și atunci s-a auzit un sunet nou, necunoscut: Tic Tac Tic Tac.

- Hei! Ce jucărie face asa? a întrebat Anita, uitându-se în toate parțile.
- Ha ha, Nu sunt o jucărie, sunt Inima ta!
- Oh, unde ești? De ce nu te-am auzit până acum?
- Pentru ca... nu m-ai ascultat pana acum. Dar acum, dacă mă auzi, am să-ti spun un Secret. Știu ca iți dorești mereu ceva special și tot nu găsești ce cauți. Am auzit că undeva în Pădure ar exista o comoară magica...

Dar nici nu a ascultat pana la capăt ce-i spunea Inima că Anita a sărit cat colo de pe scaun și a alergat afară.

A intrat nerăbdătoare în Pădure, s-a așezat pe o buturugă și a început să aștepte. Dar nici o comoara nu venea la ea! Poate vine de sus dinspre nori și se uita numai spre cer... Poate vine dinspre copaci dar nimic, nimic nu apărea.

Deja bătea din picioare nerăbdătoare! Își  închipuise ca va primi comoara imediat și va fugi cu ea acasă.

S-a ridicat bosumflata și a început a bodogăni:
- Măcar arunc o privire în jur ... poate găsesc ceva.

Dar în jurul ei, ciorile negre croncăneau și nu se putea concentra.
Frunzele foșneau prea tare și se încurca în ele. Crengile subțiri se agățau de ea și se tot chinuia sa le dea la o parte. Se împiedica de mușchiul verde iar firele de iarba o făceau sa alunece. Intra în mușuroaiele de cârtiță și-și murdărea pantofii. Scotocea grăbită prin tufișuri doar doar o găsi comoara aia dar coțofene țâfnoase săreau din tufiș și o speriau. Păsările ciripeau zgomotos și i se părea că rad de ea.

- Ce Pădure enervanta! Nu găsesc nicio comoară și oricum e imposibil cu atâta zgomot și capcane în jur.

Dar cum stătea în mijlocul Pădurii, vede o căsuță mica și adormita, ascunsa într-un tufiș verde.
- Macar sa intru un pic si sa ma odihnesc, își spuse Anita obosita.

Căsuța adormita a căscat somnoroasă și ușa de frunze s-a deschis iar Anita a intrat încetișor să nu o trezească. Era atât de liniște și călduț, mirosea a brad proaspăt și pe masa pâlpâia o lumânare.
La fereastră, era o farfurie cu câteva nuci și stafide iar o cănuță cu ceai de portocală și scorțișoară șușotea aburind. Anita s-a așezat pe scăunel și a început să bea din ceaiul călduț privind pe fereastră.

- Pădurea asta e atât de goală, nu vad nimic în ea, a spus ea trista.
- Tic Tac Tic Tac, Cum ai putea sa vezi ceva ce nu este în tine? Găsește mai întâi comoara din tine și apoi vei găsi toate comorile din jur.
- Dar Cum? Nu știu cum sa caut comoara în mine.
- Nici nu e de cautat, e de simțit în tine! Atunci când te întrebi 'Cum ma simt acum?' atunci când iți asculți inima și o iubești, vei simți comoara în tine! Doar bea ceaiul, respiră și ascultă cu răbdare ce simți!

Anita sorbea încet din ceaiul călduț, savura gustul de portocală și scorțișoară, închidea ochii și lăsa aburul cald să o mângâie. Iar inima ei bătea din ce în ce mai tare sau poate că ea o auzea mai bine.

Poate că era un ceai magic pentru că după ce l-a terminat parcă vedea pe fereastră niște luminițe sărind de colo colo printre copaci, pe frunze și pe crengi.

S-a frecat la ochi să vadă mai bine dar luminițele țopăitoare erau tot acolo.
- De ce nu le-am văzut atunci când eram în pădure?
- Tic Tac Tic Tac, Cum ai putea sa vezi ceva ce nu este în tine? a bătut încetișor Inima. Când erai în pădure vedeai ce simțeai! Întoarce-te din nou în pădure!
- Pot să mă întorc din nou și să văd altceva?
- Sigur că da! Poti sa te întorci ori de cate ori vei dori și de fiecare dată vei vedea altceva. Tu poți să alegi ce vrei să simți.

Fetita era nedumerită și nu înțelegea cum poate să aleagă ea ce sa vadă ... dar mai mult curioasă a ieșit din nou în Pădure. Fără să se mai grăbească, își potrivea fiecare pas cu bătaia inimii.
A respirat aerul rece și a ascultat cum bate vântul în pădure și inima în corpul ei.
Ce perdea de frunze minunată în fata ei, și-a întins mana și a trecut-o prin perdea iar frunzele au gâdilat-o.
Ce covor de frunze moale s-a așternut în fata ei, a sărit direct în mijlocul covorului și frunzele s-au învârtit in jurul ei. Ce mușchi verde și catifelat ca o pernuță, și-a pus căpșorul pe el și a mirosit pădurea.
Ciorile vorbărețe acum ii spuneau glume și Anita râdea cu poftă. Iar coțofenele se jucau de-a v-ați ascunselea printre copaci.
Păsările ii cantau și Anita dansa cu picioarele goale printre mușuroaiele de cârtită. Din când in când ieșea cate o cârtită din mușuroiul țuguiat și bătea din palme.
Frunzele o mângâiau si ii șopteau la ureche poveștile secrete ale pădurii.

Tic Tac Tic Tac bătea Inima de bucurie!
Anita a închis ochii și a ascultat. Acum știa ca a găsit comoara în inima ei: era Cântecul de Bucurie!

De atunci, Anita își întreabă mereu Inima cum se simte, o ascultă, o mângăie și ii vorbește frumos. Iar când Inima ei tresare de bucurie, Anita știe ca are o comoara în ea, o comoară care nu se termină niciodată!