Ghiozdanul azvârlit

A fost o dată ca niciodată,

Un Ghiozdănel tare cuminte, frumos și colorat ce încerca mereu să-i facă pe plac băiețelului care-l purta.

Se străduia din răsputeri să fie cel mai bun Ghiozdănel din lume și să ducă tot punea băiețelul înăuntru. Gustări, sticle cu apă, cărți, penare, jucării, era umplut până la refuz și abia se mai închidea, dar Ghiozdanul nu vroia să-și dezamăgească băiețelul.

De multe ori era târât de colo colo, aruncat pe jos, uitat pe unde se nimerea, călcat pe sub bancă, luat în picioare și azvârlit. Când nu se ducea la școală, băiețelul îl lua la magazin și îl  ticsea de cumpărături. Când se ducea în parc, îl îndesa cu jucării, haine, mingi, palete și câte și mai câte. Iar seara când ajungea acasă, era golit și aruncat pe jos.

Ofta trist în buzunar: 'Nici astăzi nu s-a purtat frumos cu mine băiețelul. Orice fac, tot nu e mulțumit de mine... oricât de mult mă străduiesc, degeaba... sunt mereu aruncat'
Si  în fiecare seară, se încuraja singur: 'Poate că mâine, dacă o să duc mai mult... poate că mâine se va uita la mine!'

A doua zi, o lua de la capăt, băiețelul îi umplea buzunarele la maxim, îi forța fermoarul cât pe ce să facă Poc iar Ghiozdanul își întindea șnurul cât de mult putea și își spunea: 'Hai încă un pic, astăzi o să vadă cât de mult mă străduiesc și sigur îmi va mulțumi'
Dar... seara era la fel, băiețelul își lua ce avea nevoie din Ghiozdan și-l azvârlea pe unde se nimerea. Rămânea șifonat cu fermoarul deschis, cu șnurul atârnând, uitat singur într-un colț al camerei și spera în fiecare seară că a doua zi va fi altfel, că a doua zi va fi văzut și iubit. Si așa, zi după zi, Ghiozdanul devenea din ce în ce mai trist și mai obosit, cusăturile începeau să se slăbească iar culoarea lui să pălească.

Până când intr-o zi, Ghiozdanul nu a mai putut! Băiețelul l-a luat la magazin si l-a umplut cu o mulțime de cadouri de Crăciun. Buzunarele erau ticsite de cutii, pungi colorate, bomboane care stăteau să cadă. Si oricât îndesa băiețelul cadourile înauntru, oricât se străduia Ghiozdanul să le ducă, era prea mult. Fermoarul nu a mai rezistat, a scârțâit zgomotos și a făcut poc, capsa a sărit în sus cu furie, bretelele s-au rupt și Ghiozdanul a căzut rușinat pe jos.

- Ohhh! Nu ești bun de nimic! Nici măcar nu ești în stare să duci niște cadouri!, a izbucnit băiețelul și a izbit Ghiozdanul de perete. Cataramele au făcut clanc de perete și Ghiozdanul s-a mai rupt o dată.

A rămas așa gol și  lipit de perete, s-a închis înăuntru și a crezut că de-acum înainte nu mai este un Ghiozdan...

O minge curioasă a văzut Ghiozdanul aruncat, a înțeles tot ce s-a întâmplat și a început să țopăie jucăușă în jurul lui.

- De ce oftezi Ghiozdănel?
- Pentru că nu sunt bun de nimic, nici măcar nu mai știu ce sunt...
- Păi să vedem, ai vreo etichetă pe undeva? Uite acolo pe interiorul buzunarului, ce scrie acolo?
- Ghiozdan scrie ... a mormăit îmbufnat Ghiozdănel în buzunar, știam deja...
- Hmmm Ghiozdan deci ... Dar ce fel de Ghiozdan, asta nu scrie, asta hotărăști tu! Întrebarea este cum te vezi tu pe tine? Ce fel de Ghiozdan vrei să fii?
- Ce vrei să spui? a pufnit nedumerit Ghiozdanul.
- Ești dezamăgit că băiețelul nu ți-a dat atenție și nu ți-a mulțumit dar ... Când ai mulțumit tu buzunarelor tale, fermoarului, cataramelor, șnurului? Când ți-ai mulțumit ție pentru tot ce ești Tu?
- Păi ce mare lucru am făcut... pentru ce să-mi mulțumesc?
- Tocmai ăsta e secretul, să-ți mulțumești pentru că ești un Ghiozdan perfect fără să faci nimic pentru asta, doar pentru că ești! Primul care trebuie să-ți mulțumească și să-ți dea atenție ești chiar tu, nu băiețelul!
- Ce vrei să spui? Băiețelul mă va băga în seamă fără să car nimic pentru el?
- Așa cum te vezi pe tine și te îngrijești, așa ești văzut și de ceilalți!  Când te simți un Ghiozdan forțat și azvârlit, exact așa ești privit și tratat! Cum ar putea să se uite băiețelul la tine dacă tu nu te uiți la tine și nu te iubești?

Si înainte să sară afară la joacă, mingea săltăreață l-a tras pe Ghiozdan de bretele și l-a dus în fața geamului:
- Un pic de aer și lumină o să-ți facă bine! a bătut mingea în jurul lui și a țâșnit afară.
Nu uita Ghiozdănel: Înainte să aștepți să-ți mulțumească ceilalți, mulțumește-ți tu ție pentru tot ce ești!

Parcă era mai bine aici la geam decât lipit de peretele rece. Nu era chiar așa rău să nu facă nimic pentru băiețel, ba chiar putea să respire și să ia o pauză, oricum băiețelul iși luase alt ghiozdan.
Poate chiar avea dreptate mingea... Uitase complet că fusese croit un Ghiozdan perfect și că avea tot ce-i trebuie în el! S-a scuturat la aer și a început să-și simtă materialul de Ghiozdan, să-și învârtă șnurul și să-i mulțumească, să-și scârțâie fermoarul înainte și-napoi, să-și miște cataramele și să le mulțumească, să-și potrivească toate capsele cu grijă clanc clanc și să le mulțumească, să-și  umple buzunarul cu aer și să respire!

Zi după zi, Ghiozdanul lua raze de soare de la fereastră și își umplea buzunarele cu lumină.
Zi după zi, se simțea tot mai bucuros, mai plin și mai strălucitor.

Într-o zi, băiețelul a văzut din nou Ghiozdanul vechi la fereastră. Ce frumos îi apărea acum.
- Iartă-mă că te-am aruncat de atâtea ori Ghiozdănel, nu am știut cum să fac.
L-a ridicat cu grijă, i-a verificat fermoarul și capsele, i-a reparat bretelele, l-a șters cu un șervețel și l-a purtat cu drag pe spate.
De-atunci a avut grijă să pună înăuntru doar atât cât putea duce Ghiozdanul.
Iar seara în timp ce-l golea de lucruri și îl așeza frumos pe spatele scaunului, îi spunea zâmbind: 'Mulțumesc Ghiozdănel!'
'Mulțumesc și eu, băiețel!' tresărea de bucurie Ghiozdanul.
'Mulțumesc Mingiuță că mi-ai adus aminte!'
'Îmi mulțumesc eu mie pentru tot ce sunt' și se aranja plin de lumină pe scăunel.

Comoara Anitei

A fost o dată ca niciodată, o fetiță pe nume Anita care era tare bosumflata și morocănoasă!
De dimineață până seara stătea încruntată și nimic nu părea sa o mulțumească.

Ambalaje de ciocolată zburau din mâinile ei, firimituri de brioșe colorate și bucăți de biscuiți săreau pe bluza ei frumoasă, bomboane pe jumătate mâncate rămâneau lipite în buzunarele ei. Le ronțăia pe toate în grabă și apoi plângea ca nici nu i-au plăcut și ca o doare burtica.

Și oricâte dulciuri primea, nu era niciodată mulțumită și voia din ce în ce mai multe.

Cerea mereu jucării noi dar când le primea nici nu le baga în seama și tipa ca vrea alta jucărie. Si oricâte jucării primea, i se părea ca tot nu e deajuns!
Oricâte creioane colorate strângea, voia și mai multe, oricâte foi de desen avea, i se păreau prea puține. Acuarela cu sclipici, sclipici cu acuarela, plastilina și nisip colorat, carioci strălucitoare, Anita le azvârlea cat colo!
Bluzițe și rochițe stăteau aruncate și înghesuite în dulap și Anita plângea ca nu are cu ce sa se îmbrace! Brățări și agrafe, coliere și margele uitate pe jos dar Anita voia altele noi!

Laptele era prea mult sau prea puțin! Apa din băiță prea fierbinte sau prea rece! Anita încrunta privirea, își încrucișa bratele și întorcea spatele.

Când ieșea afara la plimbare, spunea imediat ca vrea înapoi in casa!
Și cum intra în casa, voia din nou afara!

țipa ca vrea la patinoar dar când ajungea acolo spunea brusc ca nu mai vrea. Ba ca vrea la dans dar nici nu se schimba bine de haine ca vroia sa plece. Iar când ajungea acasă, plângea ca vrea la dans!

Și oricât se străduiau ceilalți să-i facă pe plac, fetita tot bosumflata rămânea.
Oricât de frumos ciripeau păsările la geamul ei, Anita nici nu le auzea, oricât de frumos strălucea Soarele ea nu-l vedea, oricât de frumos se jucau picăturile de ploaie pe geam, ea nu avea ochi pentru ele.

Se învârtea ca un titirez să adune cat mai mult și mai mult dar ce tot aduna nu o mulțumea deloc. Și o lua de la capăt și mai îmbufnată:
- Vreau jucăria asta!!! Și asta! Și asta! Și tot magazinul! se auzea vocea Anitei peste tot.

Pana într-o zi când ... Anita a obosit să vrea și să nu mai vrea, a obosit să adune totul și să nu aibă nimic. S-a trântit pe un scăunel tristă și nu a mai făcut nimic. Scaunele din jur s-au uitat uimite la ea, jucăriile au tăcut, desenele animate s-au oprit, creioanele și foile au amuțit. Și atunci s-a auzit un sunet nou, necunoscut: Tic Tac Tic Tac.

- Hei! Ce jucărie face asa? a întrebat Anita, uitându-se în toate parțile.
- Ha ha, Nu sunt o jucărie, sunt Inima ta!
- Oh, unde ești? De ce nu te-am auzit până acum?
- Pentru ca... nu m-ai ascultat pana acum. Dar acum, dacă mă auzi, am să-ti spun un Secret. Știu ca iți dorești mereu ceva special și tot nu găsești ce cauți. Am auzit că undeva în Pădure ar exista o comoară magica...

Dar nici nu a ascultat pana la capăt ce-i spunea Inima că Anita a sărit cat colo de pe scaun și a alergat afară.

A intrat nerăbdătoare în Pădure, s-a așezat pe o buturugă și a început să aștepte. Dar nici o comoara nu venea la ea! Poate vine de sus dinspre nori și se uita numai spre cer... Poate vine dinspre copaci dar nimic, nimic nu apărea.

Deja bătea din picioare nerăbdătoare! Își  închipuise ca va primi comoara imediat și va fugi cu ea acasă.

S-a ridicat bosumflata și a început a bodogăni:
- Măcar arunc o privire în jur ... poate găsesc ceva.

Dar în jurul ei, ciorile negre croncăneau și nu se putea concentra.
Frunzele foșneau prea tare și se încurca în ele. Crengile subțiri se agățau de ea și se tot chinuia sa le dea la o parte. Se împiedica de mușchiul verde iar firele de iarba o făceau sa alunece. Intra în mușuroaiele de cârtiță și-și murdărea pantofii. Scotocea grăbită prin tufișuri doar doar o găsi comoara aia dar coțofene țâfnoase săreau din tufiș și o speriau. Păsările ciripeau zgomotos și i se părea că rad de ea.

- Ce Pădure enervanta! Nu găsesc nicio comoară și oricum e imposibil cu atâta zgomot și capcane în jur.

Dar cum stătea în mijlocul Pădurii, vede o căsuță mica și adormita, ascunsa într-un tufiș verde.
- Macar sa intru un pic si sa ma odihnesc, își spuse Anita obosita.

Căsuța adormita a căscat somnoroasă și ușa de frunze s-a deschis iar Anita a intrat încetișor să nu o trezească. Era atât de liniște și călduț, mirosea a brad proaspăt și pe masa pâlpâia o lumânare.
La fereastră, era o farfurie cu câteva nuci și stafide iar o cănuță cu ceai de portocală și scorțișoară șușotea aburind. Anita s-a așezat pe scăunel și a început să bea din ceaiul călduț privind pe fereastră.

- Pădurea asta e atât de goală, nu vad nimic în ea, a spus ea trista.
- Tic Tac Tic Tac, Cum ai putea sa vezi ceva ce nu este în tine? Găsește mai întâi comoara din tine și apoi vei găsi toate comorile din jur.
- Dar Cum? Nu știu cum sa caut comoara în mine.
- Nici nu e de cautat, e de simțit în tine! Atunci când te întrebi 'Cum ma simt acum?' atunci când iți asculți inima și o iubești, vei simți comoara în tine! Doar bea ceaiul, respiră și ascultă cu răbdare ce simți!

Anita sorbea încet din ceaiul călduț, savura gustul de portocală și scorțișoară, închidea ochii și lăsa aburul cald să o mângâie. Iar inima ei bătea din ce în ce mai tare sau poate că ea o auzea mai bine.

Poate că era un ceai magic pentru că după ce l-a terminat parcă vedea pe fereastră niște luminițe sărind de colo colo printre copaci, pe frunze și pe crengi.

S-a frecat la ochi să vadă mai bine dar luminițele țopăitoare erau tot acolo.
- De ce nu le-am văzut atunci când eram în pădure?
- Tic Tac Tic Tac, Cum ai putea sa vezi ceva ce nu este în tine? a bătut încetișor Inima. Când erai în pădure vedeai ce simțeai! Întoarce-te din nou în pădure!
- Pot să mă întorc din nou și să văd altceva?
- Sigur că da! Poti sa te întorci ori de cate ori vei dori și de fiecare dată vei vedea altceva. Tu poți să alegi ce vrei să simți.

Fetita era nedumerită și nu înțelegea cum poate să aleagă ea ce sa vadă ... dar mai mult curioasă a ieșit din nou în Pădure. Fără să se mai grăbească, își potrivea fiecare pas cu bătaia inimii.
A respirat aerul rece și a ascultat cum bate vântul în pădure și inima în corpul ei.
Ce perdea de frunze minunată în fata ei, și-a întins mana și a trecut-o prin perdea iar frunzele au gâdilat-o.
Ce covor de frunze moale s-a așternut în fata ei, a sărit direct în mijlocul covorului și frunzele s-au învârtit in jurul ei. Ce mușchi verde și catifelat ca o pernuță, și-a pus căpșorul pe el și a mirosit pădurea.
Ciorile vorbărețe acum ii spuneau glume și Anita râdea cu poftă. Iar coțofenele se jucau de-a v-ați ascunselea printre copaci.
Păsările ii cantau și Anita dansa cu picioarele goale printre mușuroaiele de cârtită. Din când in când ieșea cate o cârtită din mușuroiul țuguiat și bătea din palme.
Frunzele o mângâiau si ii șopteau la ureche poveștile secrete ale pădurii.

Tic Tac Tic Tac bătea Inima de bucurie!
Anita a închis ochii și a ascultat. Acum știa ca a găsit comoara în inima ei: era Cântecul de Bucurie!

De atunci, Anita își întreabă mereu Inima cum se simte, o ascultă, o mângăie și ii vorbește frumos. Iar când Inima ei tresare de bucurie, Anita știe ca are o comoara în ea, o comoară care nu se termină niciodată!

Păpușa Magică

A fost o dată ca niciodată,

O fetiță tare cuminte și ascultătoare pe nume Lili Ann.
De când se știa, Lili Ann era de acord cu tot ce spuneau ceilalți, asculta și răspundea politicos la tot ce era rugată. Când spunea "Da" buclele ei blonde se clătinau înainte și înapoi iar ochii ei albaștri clipeau cuminți. Nici nu-și putea închipui că ar putea fi altfel decât spunea mămica ei.

Lili Ann mânca tot din farfurie, își aranja frumos hăinuțele în dulap, ajungea întotdeauna prima la grădiniță, pleca din parc atunci când era timpul să plece și se culca atunci când era ora de culcare. Mama îi alegea hăinuțele și jucăriile iar ea era de acord cu ele și nu vroia altceva.

Într-o zi, când se plimba liniștită cu mămica ei, Lili Ann s-a oprit pentru brusc în dreptul unui magazin de jucării!
- Oh wow! a șoptit ea fără să vrea cu ochișorii albaștri măriți și năsucul lipit de vitrină.

Văzuse cea mai frumoasa Păpușă din lume cum îi zâmbea dincolo de geam! Ochii ei albaștri s-au cufundat în ochii albaștri ai Păpușii și au clipit amândouă în același timp.


Dar Mama se grăbea și nu puteau intra în magazin.
- E doar un magazin de jucării Lili Ann, hai, trebuie să ajungem acasă!
- Da mami, a plecat ochii tristă Lili Ann.
Păpușa a plecat și ea ochii tristă.

De atunci Lili Ann a rămas cu gândul la Păpușa din vitrină. Nici nu-și putea închipui că ar putea să o roage pe mămica ei să-i ia Păpușa, ea nu era o fetiță insistentă ca alți copii, ea era mereu de acord cu mămica ei!

Dar Păpușa aceea... Păpușa aceea era atât de frumoasă...
Lili Ann închidea ochii și își imagina cum o strânge tare la piept și se pierde în ochii ei albaștri ca cerul. Cum îi mângăie obrajii roz și îi simte pielea fină de porțelan.


Își imagina cum îi piaptănă părul și șuvițele negre îi gâdilă degetele. Vedea cum îi dă jos hăinuțele cu grijă și o îmbracă încetișor cu alte hăinuțe curate. Cum șușotesc amândouă și-și spun secrete iar seara citesc povesti magice. I se părea ca aude cum chicotesc amândouă în pătuț și adorm una lângă alta.


Tare i-ar fi plăcut să aibă o prietenă cu care sa meargă la grădiniță, la plimbare sau la cumpărături, s-ar fi simțit înțeleasă și iubită cu o astfel de păpușă.

O vedea pe Păpușă zâmbindu-i în vis, o vedea cum coboară de pe raftul din vitrină și îi sare în brațe! Dar, când se trezea dimineața și deschidea ochii, camera ei, plină de jucării de toate felurile și culorile era goală fără Păpușa visată ...

Ziua începea și Lili Ann își făcea treaba ei cuminte.

Într-o zi, s-a nimerit sa ajungă din întâmplare aproape de magazinul unde văzuse Păpușa! Lili Ann a recunoscut drumul, inima a început sa-i bată cu putere! Poate că ... poate că acum ar putea să-și strângă în brate Păpușa! Dar Mama părea că merge pe alt drum și se îndepărtează de magazinul cu jucării! Fără sa stea pe gânduri, Lili Ann s-a smucit dintr-o dată din mâna mămicii și a fugit spre vitrină, cât pe ce să se izbească de trecători.

Cu mânuțele pe vitrină, a început să caute curioasă printre rafturi, ochii se învârteau întrebători, scotocea cu privirea printre plușuri, roboți și alte jucării. Păpușa dispăruse!


- Vino Lili Ann! s-a auzit din spatele ei vocea calmă a mămicii.

Ochii ei albaștri s-au închis trist și n-au mai văzut cerul din ochii Păpușii!

Mămica a luat-o de mână și i-a spus zâmbind :
- In curând o să fie ziua ta de naștere! Te uitai după o jucărie frumoasă, nu-i așa? Cred că știu ce ți-ai dori.
- Da? Chiar știi? a clipit Lili Ann cu speranță și bucurie în voce.
Nu-i venea să creadă că mămica ei o să-i facă surpriză chiar Păpușa pe care și-o dorea. Aștepta cu nerăbdare să vină ziua ei de naștere, își imagina cum o strânge tare tare în brațe pe Păpușa ei frumoasă, cum dansează împreună același dans. Tăia zilele din calendar și țopăia de bucurie când vedea cum se apropie aniversarea ei.

Si ziua ei a venit! Cu mânuțele tremurând de emoție, Lili Ann a tras de fundița roșie, a rupt în grabă ambalajul roz, a desfăcut cutia, a băgat mâinile amândouă înauntru pregătită să strângă Păpușa în brațe și a scos cadoul.

Zâmbetul i-a dispărut brusc.
 
- Nu-i așa că e un bebeluș frumos? Uite poți să-i dai de mâncare cu biberonul, să-i schimbi scutecul, hăinuțele, să-l culci în pătuț! Am văzut că multe dintre prietenele tale au un bebeluș de jucărie și eram sigură că iți dorești și tu unul la fel.
- Da mami ... a spus încet Lili Ann, Mulțumesc! Si a fugit în camera ei cu bebelușul.
L-a azvârlit cât colo! Ochișorii maronii s-au învârtit în capul bebelușului și a început să plângă: "Oaa Oaa!"
- Ce frumos se joacă Lili Ann, se auzea în camera cealaltă unde erau părinții și invitații.
Dar plânsul ei înăbușit în pernă nu se auzea, ea era o fetiță cuminte și mulțumea pentru orice primea.

In noaptea aceea, Lili Ann nu putea să adoarmă, se gândea la Păpușa cu ochi albaștri. Pentru prima dată ar fi vrut să aibă ceva doar al ei, să intre în magazin singură și să ia Păpușa. Pentru prima dată ar fi vrut să nu mai fie cuminte! Ar fi vrut să facă diferit de mămica ei, ar fi vrut sa spună "Nu! Nu vreau să plecam din magazin, vreau Păpușa asta, doar pe asta!"
Dar ... era prea târziu, Păpușa nici nu mai era în vitrină, probabil ajunsese la altă fetiță care știuse cum să spună că vrea Păpușa.

A doua zi la grădiniță, Lili Ann se străduia să fie veselă.

Când deodată, observă în brațe la o colegă ochii albaștri ai Păpușii. Alergă veselă înspre ea, ca și cum nimic nu mai exista, ca și cum nimeni nu o vedea, ca și cum Păpușa era doar a ei. Smulse din iubire Păpușa dar țipătul colegei o trezi brusc:

- E Păpușa mea! Nu ai voie! Mama mi-a făcut-o cadou!

Lili Ann a fugit speriată și furioasă în colțul celălalt al camerei, bebelușul ei de jucărie plângea, îi era foame! 

Câteodată, privirile celor două fetițe se mai ciocneau și cât pe ce să sară scântei, noroc că programul de grădiniță o punea pe fiecare la locul ei.

Doar Păpușa zâmbea complice: ea știa Secretul! 

Din când în când, Păpușa își îndrepta ochii spre Lili Ann ocupată cu bebelușul de jucărie. Lili Ann ridica privirea și pentru o clipă ochii lor se contopeau în cerul albastru!

Lili Ann era acum fericită:
Descoperise că Păpușa devenea a ei, ori de câte ori închidea ochii și își imagina cum o strânge în brațe. In visul ei, Păpușa devenise și mai frumoasă, devenise vie și adevărată!

Păpușa îi șoptea atunci:

"Eu sunt mereu în tine! Visează-mă și iubește-mă și vei primi mai mult decât o păpușă de jucărie! Vei primi Magia Vieții"

Soricelul Sibil

A fost o dată ca niciodată ...
Un Șoricel mic mic pe nume Sibil care locuia cu părinții lui într-o vizuină la rădăcina unui copac chiar la marginea unui lac.

Sibil avea o mare problemă: îi era foarte frică să iasă din vizuina lui și să înfrunte Pădurea! Desigur toată lumea știe ca șoriceii sunt fricoși dar Sibil era șoricelul cel mai fricos din lume! Ii era frică de tot ce mișca în Pădure, chiar și de imaginea lui din lac.

In fiecare dimineață când Șoricelul Mami îl trezea sa meargă la Școala din Pădure, Sibil plângea amarnic și striga:
- Nu vreau afară în Pădure! Nu vreau la Scoală! Vreau sa rămân aici!
Se ghemuia ca o mingiuță într-un colț al vizuinii și tremura din toată blănița lui maronie.
- Dar Sibil, trebuie sa mergi afară! Cum o să înveți să devii un Șoricel Mare dacă nu te duci la Școala din Pădure?
Oricât ii explica Șoricelul Mami, oricât îl ruga, Sibil nu vroia să audă! Se ghemuia și mai tare în colțișorul lui unde se simțea în siguranța. Până la urmă Șoricelul Mami nu avea altă soluție decât sa-l împingă brusc afară din vizuină.

Și nebunia începea! Cum ieșea afară, i se părea ca întreaga Pădure începe să-l urmărească și să-l atace!

Sibil se rostogolea ca o minge și cădea zgomotos Buffffff direct în mormanul de frunze uscate. Cum ateriza, frunzele țâșneau în sus, săreau pe el, îl acopereau, îl înțepau și-l ciupeau în toate părțile. Sibil încerca să iasă din morman, dădea cu lăbuțele în jur, se răsucea, sărea în sus, când el, când frunzele. Abia reușea să scape din movilița frunzelor și o lua la fugă mai departe.

Dar ... cum îl vedeau fugind, rădăcinile copacilor se desprindeau din pământ și săreau pe el să-l prindă în strânsoare. Bietul Sibil se împiedica și cădea, iar se ridica, fugea gâfâind, sărea peste rădăcini, printre ele, mușca speriat în stânga și în dreapta și gonea prin pădure.  

Cum îl zăreau de sus, crengile se aplecau peste Sibil, se arcuiau și-l prindeau de codiță. Il ridicau în sus, îl aruncau de la o creangă la alta apoi îl azvârleau spre alți copaci.

Bețele de pe drum se ridicau în sus, dansau răutăcioase în jurul lui și nu-l lăsau să treacă!
Pietrele i se aruncau în cale și-l blocau!
Tufele îl împingeau și-l sufocau! Firele de iarba îl înțepau și florile se încolăceau în jurul lui.

Până la urmă ajungea la Școala Pădurii gâfâind, obosit, rănit, cu inimioara bătând să-i sară din piept.
Și nebunia continua ... Ceilalți șoricei așezați frumos pe buturugă îl împingeau, îi luau lucrurile, râdeau de el și-l strigau "Sibil, Fricosul Pădurii!"

Și frica lui Sibil creștea și mai mare și mai mare și nu știa cum să facă să se termine mai repede Școala! Iar când în sfârșit se termina, era primul care țâșnea ca o săgeată înapoi spre casă!

Bietul Sibil se simțea mingea pădurii, azvârlit din vizuină și aruncat de colo colo de Pădure și de animaluțe. Si cu cât alerga mai tare cu atât i se părea că Pădurea se năpustea mai tare asupra lui!

Dar într-o dimineață, când fugea spre Scoală și se lupta cu Pădurea, a auzit niște șoapte :
- Sibil ... Sibil ...
S-a oprit brusc și a ascultat! Pădurea s-a oprit și ea brusc.
Din nou, aceleași șoapte :
- Sibil .. Sibil ..

- Oh parcă mi-am auzit numele ... s-a uitat Sibil de jur împrejur foarte uimit, cine ar putea să mă strige pe mine într-o Pădure?
Mai mult curios, Sibil a privit întrebător înspre Copaci și Copacii au privit înspre Sibil: "Oare cine?!" Apoi a privit înspre frunze și frunzele au fluturat curioase: "Oare cine?!"
Și-a coborât privirea înspre firele de iarba și firele de iarba s-au legănat dintr-o parte într-alta cântând în cor: "Oare cine?!"

- Hihi ! s-a auzit un ras cristalin venind dinspre Ciupercuțe. Eu te-am strigat, Zâna Pădurii! i-a zâmbit Mica Zâna, cocoțată pe pălăria unei ciuperci.

Ii zâmbea atât de frumos încât Sibil, cu ochișorii mari și curioși, s-a apropiat încet de Zânuța zglobie.

Și ce ciudat ... Cu cât mergea mai încet, cu atât Pădurea se mișca mai încet. 

- Văd că te pricepi la alergat, i-a spus Zânuța, parc-ai fi un titirez cu blăniță!
Dar știi Sibil, când fugi de frică, Pădurii și celorlalți li se face frică de tine și te atacă la rândul lor! Atunci când te uiți curios și frumos în jurul tău, totul se transformă în ceva curios și frumos!

Sibil asculta cu atenție. Si Pădurea asculta odată cu el.
- E ca si cum privirea ta ar fi o bagheta magica, atunci cand te uiti cu frica primesti frica iar cand te uiti cu bucurie primesti bucurie!
- Atunci când ție ți-e frică, a continuat Zâna, Pădurea simte frica ta și iți răspunde la fel!
- Dar eu nu vreau să atac Pădurea ...
- Atunci Oprește-te Sibil! Oprește-te și uită-te în jur! Ce vezi? Hihi! Si Mica Zână s-a făcut nevăzută.
- Ce vezi? a repetat Pădurea înfoiată.
Sibil s-a întors acasă mergând încet și pândind Pădurea la tot pasul.

A doua zi de dimineață, când s-a trezit, a țopăit bucuros afară din Vizuină:

- Sunt curios ... oare ce o să văd prima dată când ies în Pădure?
- Ohhh vai! O Păpădie Uriașă! Oare cum o fi într-o Păpădie?
Si Sibil se aruncă în mijlocul Păpădiei Uriașe, fulgi pufoși îl gâdilau și săreau pe boticul lui!

- Ohhh ce flori frumoase! Oare cum miros? Si florile păreau să spună "Vino, Vino și joacă-te cu noi!"
- Oare cum ar fi să mă dau pe tobogan pe tulpina florilor?
Și Sibil se cățăra pe Floare, apoi își dădea drumul pe tulpină în jos și chiuia de bucurie.

Ajungea la Școala Pădurii atât de vesel și plin de flori și fulgi pe căpșor încât ceilalți Șoricei erau uimiți, nu-l mai recunoșteau. Nu le venea să creadă că e chiar Sibil, șoricelul fricos!
Ba chiar erau foarte curioși să afle ce a mai descoperit Sibil în Pădure.

Unii dintre colegi l-au rugat pe Sibil să-i ia și pe ei să le arate ce lucruri minunate vede el.
Sibil îi privea curios "Oare ce crezi că o să vezi?"

Acum nu-i mai era frică! Avea atâtea lucruri de văzut și descoperit!

Râsul lui Sibil se auzea în toată Pădurea și toată Pădurea râdea odată cu el!

Trandafirul încăpățânat

- Termină odată! s-a răstit la el Trandafirul Rosu mare și înflorit.
- Nu te mai bâțâi atâta! Nu avem timp pentru jucat! a continuat Trandafirul mijlociu Roz.
- Ar trebui să vezi de înfloritul tău. Ai apărut de ceva vreme în tufă și nu te-ai ocupat deloc de crescut, doar stai și pierzi vremea uitându-te la cer!

Mugurașul de trandafir a rămas uimit, nu se aștepta la asa ceva. A suspinat trist și s-a ascuns în spatele frunzelor. Perluțe de rouă se prelingeau pe muguraș ca niște lacrimi.

Toți trandafirii din tufă păreau așa de serioși. Toți vorbeau despre crescut și inflorit: cine a inflorit primul, cine a inflorit mai mare și mai frumos, cine a inflorit mai repede, cine are mai multe petale. Toți se grăbeau să scape de hăinuța verde de muguraș, să scoată petalele colorate și să crească mari pe crengile tufei. Toți așteptau cu nerăbdare să vină grădinarul și să aleagă trandafirii cei mai frumoși.

- Tu când ai de gând sa înflorești? îl înghiontea Trandafirul Rosu.
- De ce te miști asa încet? îl înțepa Trandafirul Roz. Ceilalți muguri au crescut mai mari ca tine și au inflorit înaintea ta! Ne faci de rușine în fața grădinarului!

Uneori, Trandafirul Rosu și Trandafirul Roz ii spuneau cu vorba bună :
- Ești un muguraș mare de-acum, trebuie sa înveți sa inflorești ca noi toți.
- Te învăț eu cum, a continuat Trandafirul Roz. Ca sa fii un trandafir mare ca mine trebuie sa urmezi regula asta : te clatini la stânga, apoi la dreapta, te răsucești de 3 ori apoi faci un salt în sus și foitele verzi se vor rupe imediat.
- Dar eu nu vreau asa! Nu vreau să-mi rup foitele, striga speriat.
Si Mugurașul se strângea și mai tare în el iar foițele verzi se lipeau mai tare pe el.

Alteori îl zdruncinau și țipau la el:
- Hai odată ! Ești ultimul care n-a înflorit! Ai primit tot ce-ai avut nevoie: pământ, apă, umbră, căldură și degeaba!
- Dar nu m-ați lăsat să le simt... a spus cu frică Mugurașul.
- Ce obraznic și încăpățânat ești! l-a zgâlțâit cu putere Trandafirul Roz. Noi avem grija de tine și uite ce urât te porți. Grădinarul trebuie să apară și tot ce ne cere este să înflorim! Așa ca înflorește odată!

Dar cu cât îl zguduiau mai tare, cu atât mugurașul se închidea mai tare în el.
Cu cât îl certau mai tare, cu atât mugurașul se împotrivea mai tare. Cu cât îl ciupeau mai tare cu atât țepii lui deveneau mai multi și mai mari!

- De ce plângi trandafiraș?
- Nu vreau să infloresc ca ceilalți trandafiri! Nu pot să infloresc! Nu pot să-mi deschid petalele! Nu știu cum ... Nu știu de ce trebuie sa înfloresc ...
- Plângi pentru ca nu vrei să înflorești asa cum fac ceilalți? Pentru că nu vrei să faci ca ei?
Mugurașul s-a clătinat, semn ca Da.
- Atunci inflorește doar ca tine!
- Dar cum sunt eu ?
- Cum ai vrea sa fii tu, trandafiraș drăguț?
- Nu știu, nici măcar nu știu ce culoare au petalele mele...
- Poți să afli dacă înflorești!
- Dar cum să înfloresc?
- In semințele tale se află tot ceea ce ai nevoie sa știi!
- Si unde sunt semințele mele?
- Ele sunt dintotdeauna chiar înăuntrul tău, în Inima ta! Sunt ascunse in tine ca niste comori! Cand te auzi doar pe tine, când te îmbrățișezi si te iubesti, semintele incep sa-ti vorbeasca! Ceilalți trandafiri au uitat să-și simtă semințele și să le iubească. Ei au înflorit pentru grădinar. Tu vei înflori din iubire pentru tine!
Si Luna a continuat:
- Nimeni nu știe mai bine ca tine cum să inflorești și să fii un trandafir fericit. Asculta-ti inima si semințele din inima ta și vei afla!
Mugurașul ar mai fi vrut sa puna o gramada de intrebari dar a adormit obosit în cele din urma suspinând în lumina lunii.

A doua zi de dimineață, Mugurașul s-a trezit parcă diferit de alte zile.
In jurul lui, ceilalți trandafiri bodogăneau ca de obicei dar parcă azi nu-l mai deranjau. Avea ceva mai important de făcut. S-a cuibărit în el, s-a imbrățisat cum a știut el mai bine și pentru prima dată a simțit semințele înauntru țopăind bucuroase.

- Ohh bună semințe draguțe!

- Credeam că nu te mai uiți odată la noi, au spus jucăușe semințele.
- Sunt curios să aflu ce culoare au petalele mele. Oare sunt roșii ? Oare sunt roz ? Sau poate albe ? Voi ce credeți? Mi-ar plăcea să fie ... și chiar atunci un puf de păpădie s-a așezat pe vârful lui și mugurașul gâdilat a strănutat Hapciu!!! Hăinuța din foi verzi s-a crăpat ușor în jurul lui.
 
Sus pe cer, Soarele strălucea cu putere și mugurașul a inceput sa danseze in razele de soare.
- Aș vrea să fiu ca un Soare, a șoptit el zâmbind la Soare.
- Așa să fie! Au răspuns în cor semințele săltărețe.

Razele de soare l-au mângâiat și l-au încălzit.
Foițele verzi din jurul lui s-au desprins de tot iar petale galben-aurii au izvorât din inima mugurașului! Când a văzut cât de minunate sunt petalele lui, s-a deschis și mai tare și mai tare până când trandafirul a înflorit și a îmbrățișat Soarele.
Nu mai văzuse așa un trandafir niciodată! I-a cules pe toți ceilalți și i-a pus în lădițe pentru a fi vânduți la florărie. Apoi s-a întors în grădină si a rămas privind fascinat Trandafirașul Galben.

Trandafirul încăpățânat strălucea ca un Soare în grădina lui!

Piticu' Louis

De când se trezea, Piticu' Louis începea să alerge prin căsuța lui ca un titirez! Nu avea nici un minut de pierdut, trebuia să se spele rapid, să mănânce ceva în viteză și apoi să fugă afară. Toți piticii se grăbeau în fiecare dimineață să ajungă la Piața de Bomboane. Erau niște bomboane speciale, pregătite de Zânele Pădurii pentru Pitici. Bomboane de toate felurile și toate culorile ii așteptau cochete pe tarabele din Piața Pădurii. Unele erau cu marțipan lipicios, altele cu jeleu curgător, unele cu ciocolată topită, altele cu caramel dulce, un deliciu pentru Pitici. In fiecare seară își aranjau Coșulețul gol și adormeau cu gândul la cât de plin va fi a doua zi.

Louis știa că dacă întârzie chiar și un pic o să rămână fără bomboane așa de mare bătaie era pe ele. Si Vai! Un pitic fără bomboane era ceva de neînchipuit! Pe lângă faptul că ar fi rămas nemâncat toată ziua, ar fi fost rușinea Pădurii, toți Piticii ar fi râs de el.

Așa că nu avea timp de pierdut, a sărit din pătuț ca o săgeată!

Dar când să se dea jos, s-a împiedicat de papuci și s-a dus de-a dura până la coaja de nucă plină cu apă unde se spăla pe față și pe mâini. Coaja de nucă s-a răsturnat și l-a udat pe Pitic din cap până-n picioare.
- Oh acum trebuie să-mi schimb hăinuțele ude! a bodogănit Piticul enervat. Le-a azvârlit pe cele ude pe jos și a aruncat iute pe el alte haine șifonate.

Dar când să-și pună fesul roșu pe cap, fesul s-a agățat de piciorul patului și nu vroia sa iasă. A tras piticul, a tras cu forță, până când moțul fesului s-a rupt și Piticul a trebuit să-și pună pe cap fesul găurit! Nu-i ardea acum de glume ...

S-a aruncat spre sticluța cu suc de morcovi să ia rapid micul dejun. Dar sticluța era asa de bine închisă încât nu putea să scoată dopul. Măi sa fie... și se grăbea așa de tare! A agitat sticluța în toate părțile până când dopul a făcut "Pooooc" și tot sucul portocaliu a sărit pe nasul Piticului!
- Ei asta-i bună!Am să iau micul dejun la pachet.
A luat Piticul o caserolă minusculă și a azvârlit în ea bobițe galbene de porumb și bobițe verzi de mazăre. Dar ce să vezi! Boabele săltărețe aveau chef de joacă și oricât se chinuia să închidă caserola, capacul sărea în sus. Asta a pus capac la toate!

Și-a luat coșulețul furios și a zbughit-o pe ușă afară. Dar când să iasă afară, ușa i s-a trântit în nas! A împins ușa înapoi deschizând-o dar ușa încăpățânată s-a închis la loc! Uimit peste măsură, a mai deschis o dată ușa, a dat să iasă încetișor, temându-se să nu mai primească o ușă în față. De data asta, văzând că Piticul nu se grăbea, ușa stătea larg deschisă și nu-l mai băga în seamă. A răsuflat ușurat când a ieșit în fața casei.

Afară, toți Piticii goneau cu coșulețe goale spre Piața din pădure, se împiedicau unii de alții, se rostogoleau, se ridicau și săreau ca săgețile unii printre alții! Piticu' Louis și-a luat avânt și a dat să pornească. Dar coșulețul s-a prins în clanța ușii iar Louis stătea pe loc și bătea din picior furios. Abia a reușit să elibereze coșul din clanța ușii.

Și-a făcut din nou elan și a sărit cu viteză pe cărare. Nici n-a apucat sa fugă prea mult că s-a și împiedicat de un bolovan obraznic așezat parca intenționat în mijlocul drumului! Piticul a aterizat direct cu nasu-n pământ și coșulețul pe cap! S-a ridicat înfuriat, și-a scuturat hainele și fesul găurit, a aruncat bolovanul cat colo și a luat-o iar la fugă.

Ceilalți Pitici erau cu mult înaintea lui, ii vedea cum țopăiau și se înghesuiau unii în ceilalți.
- Dacă nu mi se întâmplau atâtea, aș fi ajuns primul!

Și-a amintit că este o scurtătură pe un drum secret printr-o poieniță cu frunze înalte și Stejari tăcuți și serioși. De obicei, Piticii nu o luau pe drumul ăsta pentru că era greu de străbătut dar Louis n-a stat să se gândească, a pornit hotărât pe scurtătură. Țopăia când pe un bolovan când pe altul, certa firele de iarbă că-i stau în cale și florile că au înflorit chiar în drumul lui. Alerga și gâfâia și zici că toate-i stăteau în cale. Ajungea acum în dreptul Stejarilor, mai avea un pic și ieșea în calea Piticilor. A grăbit pasul bodogănind crenguțele și frunzele căzute pe jos. Se și vedea ajungând în piața de bombane, se și vedea umplându-și coșulețul pană la refuz așa că alerga cu viteză de se ridicau frunzele-n urma lui!

O crenguță neatentă s-a blocat în picioarele lui și Vaaaaai Piticul s-a rostogolit pe o frunză mare de stejar! Avea așa o viteză încât Piticul s-a dat de-a dura ca o nucă, frunza de stejar s-a agățat de el și s-a înfășurat strâns în jurul lui. Piticul a rămas blocat în frunză ca-ntr-o clătită verde! A încercat să iasă, s-a zbătut, s-a răsucit... dar cu cat se sbatea mai tare cu atat frunza se strangea mai tare in jurul lui. Suspina înfășurat în frunză si se uita în depărtare cum ceilalți Pitici își umpleau coșurile cu bomboane colorate.

Era răcoare în frunză, era pentru prima dată când stătea undeva pe loc, fără să fugă nicăieri. Era așa de plăcut să stea, doar să stea. Si ce ciudat ... acum frunza nu-l mai strângea, îl îmbrățișa. Niște fulgi de păpădie au ajuns râzând pe năsucul lui și Piticul gâdilat a strănutat Hapciu! Picioarele-i atârnau afară din frunză și degetele atingeau pământul rece. De plictiseală, a început să frece pământul cu tălpițele. Era pentru prima dată când simțea pământul sub tălpile lui. Hmmm ce miros placut de pamant si frunze. Se grăbea tot timpul încât uitase atâtea lucruri.

De jos, din frunza răsucită-n jurul lui, putea să se uite în sus la cer și să vadă cum strălucea soarele printre frunze. Pentru prima dată nu mai putea să-și miște mâinile și picioarele și pentru prima dată își dădea seama că are mâini și picioare! Era liber să stea! Să stea și să se bucure că respiră într-o frunză, că vede soarele, că aude păsările ciripind, că simte pământul și tot ce-l înconjoară.

Un miros dulceag l-a făcut să închidă ochii și sa zâmbească, îi era cunoscută aroma asta.
Aproape de frunza în care stătea nemișcat, o tufă veselă își legăna fructele de pădure. Bobițe de afine, coacăze, căpșuni, zmeură și mure, toate străluceau în soare si ii faceau cu ochiul.
- Oh da, și-a amintit! Demult de tot când nu se grăbea și avea timp, găsea fructe de pădure peste tot și ii placeau la nebunie.

Frunza aproape că s-a desprins singură în jurul lui, Louis s-a ridicat încetișor și s-a îndreptat pofticios spre tufa cu bobițe roșii.

Piticii se întorceau grăbiți la casele lor cu coșurile pline de bomboane pictate.
- Ai pierdut atâtea bomboane delicioase! strigau Piticii, trecând pe lângă Louis mândri de reușita lor.

Dar Louis a zâmbit. Acum era în sfârșit liber sa se bucure de tot ce vedea in jur.
Acum avea timp să culeagă fructe de pădure și să le mănânce pe îndelete !

Copacul furios

Trăia o data la marginea unui lac liniștit un Copac frumos și voinic.

Crescuse mare și înalt și era preferatul animăluțelor pentru joacă și adăpost. Pe crengile lui se legănau porumbeii, printre frunzele lui se ascundeau vrăbiuțele și se jucau de-a v-ați ascunselea. Pe trunchiul lui își făcuseră scorburi mai multe veverițe. Când roșcatele veverițe se cățărau și se alergau pe trunchiul și ramurile lui, Copacul era gâdilat și râdea cu poftă.

Era un Copac plin de viață și iubit de toate animăluțele din pădure.
Veneau cu mic cu mare și se jucau în jurul lui chiuind de bucurie, Copacul le dăruia frunze de toate felurile pentru joacă, ii fugărea în jurul lui cu crengile și murmura "Stai că te prind"! Cel mai mult îi plăcea dimineața, înainte să se ivească zorile, când păsările încă dormeau cuibărite în frunzele lui și veverițele sforăiau în scorburi. Se trezea primul și chicotind își scutura perluțele de rouă peste vrăbiuțele și veverițele somnoroase. Și ziua începea, copacul se distra de minune cu prietenii lui.

Dar parcă azi ceva îl nemulțumea, parcă în dimineața asta scoarța nu se așeza cum trebuia pe el, parcă rădăcinile nu stăteau la locul lor și se dezechilibra, parcă frunzele fluturau obraznice în toate părțile și-l lua amețeala. "Poate o fi vântul de vina ..." se gândea el.
Ciudat, Vântul însă nu sufla peste ceilalți Copaci. În jurul lui, totul părea la fel ca de obicei, păsările ciripeau, veverițele săreau de colo colo, iepurașii își făceau de lucru la rădăcina lui.
Și totuși vântul asta din crengile lui nu-i dădea pace. Două vrăbiuțe încep să se certe, se împing când pe-o creangă când pe alta și se smotocesc una pe alta cu ciripituri gălăgioase!
"Ah ce gălăgie!" Copacul strigă furios deodată: "LINIȘTEEE!" și începe să-și agite nervos crengile lovindu-le pe vrăbiuțe. Speriate, zboară împreună pe alt copac. "Ce l-o fi apucat?" ciripeau uimite, n-a mai văzut vrăbiuțe certându-se?

Dar Copacul zici că se transformase.
Își zgâlțâia trunchiul cu așa o putere încât bucăți de scoarță săreau din el, crengile se zbăteau, se loveau una de alta și zburau în sus de zici că zgâriau cerul. Bucăți de scoarță și crenguțe frânte cădeau în toate parțile și loveau iepurașii care se jucau sub el. Furia copacului creștea și rădăcinile rupeau pământul în jurul lor. Crengile se aplecau oarbe și plesneau florile plăpânde, scuturau fulgii de păpădie și smulgeau firele de iarba. Veverițele și iepurașii fugeau care-ncotro, pasările zburau în toate părțile și gâzele din copac tremurau speriate și se ascundeau unde puteau.

În jurul Copacului se făcuse gol, toți o luaseră la fugă, florile nu mai respirau și firele de iarba stăteau plecate. Copacul s-a oprit brusc, crengile i-au rămas încremenite în aer, era liniște și pustiu în jurul lui. De data asta vântul bătea ușor în jur, dar Copacul stătea blocat și nu putea să-și miște crengile, trunchiul îl durea, rădăcinile îl usturau. Oare ce se întâmplase cu el? Unde fugiseră prietenii lui? Era complet gol și pe dinăuntru și pe dinafară. Bucăți din crengile lui și frunze rupte zăceau pe pământ. Copacul a început să suspine "Oh, ce-am făcut!?"

Un băiețel care se plimba pe lângă lac a auzit Copacul suspinând și s-a apropiat de el.
A înțeles ce s-a întâmplat, i-a mângâiat trunchiul și l-a îmbrățișat.
- Știi Copacule, și mie mi s-a întâmplat. Vrei să-ți povestesc?
Copacul a mișcat ușor crengile, semn ca Da.
- De obicei sunt un băiețel foarte prietenos, dar uneori când ceva mă supără, simt că-mi pierd controlul. Furia pune stăpânire pe mine și fac mai urât ca tine!
Copacul a zâmbit: "Oh nu te cred... Ce am făcut e îngrozitor, i-am rănit pe prietenii mei, au fugit toți de mine. Mă simt așa de vinovat, nici nu pot să mă mai uit în ochii lor."
- Te înțeleg, la fel mă simțeam și eu după așa o furie, dar să-ți povestesc.
La început nu știam ce să fac cu furia asta din mine, mă lua pe sus și zici ca nu mai eram eu.
Mă uitam doar la cel care mă supărase, țipam la el, ii rupeam jucăria, îl loveam.

Dar ce să vezi, o dată, când aveam așa o criză de furie, o Zână Mică a venit și s-a așezat chiar pe umărul meu. Mi-a întins o oglindă mică și mi-a șoptit :
- Uită-te în oglinda asta! Ce vezi?
- Un băiat supărat și furios! Am răspuns eu nervos.
- Ce spune băiatul ăsta?
- Păi cum ce spune? Spune că e supărat și furios!
- Ce nevoie are băiatul din oglindă?
- Să nu i se rupă jucăriile!
- Cum ar putea el sa facă să nu i se rupă jucăriile?
Băiatul din Oglindă a stat și s-a gândit:
- Aș putea să-i zic colegului cum să țină jucăria ... Să-i arăt cum să facă dacă vrea să ne jucăm împreună ...
Băiatul din oglindă s-a mai gândit un pic și a continuat: 
- Și ai putea să te uiți mai mult la mine, a suspinat el.
Atunci când te uiți în Oglindă la mine, mă iubești și mă întrebi ce am nevoie, poți să găsești soluții la orice! Atunci când te uiți la alții iți arunci furia înspre ei, îi rănești și nu rezolvi nimic. Mai stai un pic cu mine, te rog, îmi place când te uiți la mine în oglindă! Stai așa de mult cu colegii și jucăriile tale și așa de puțin cu mine! Și am stat, am stat cu oglinda în fată, i-am zâmbit băiețelului din oglindă și el mi-a zâmbit.
De-atunci, ori de câte ori simt că ceva se întâmplă în inima mea, mă opresc și mă uit în oglindă. Și știi  ce am observat? Că atunci când sunt bun cu băiatul din Oglinda, și ceilalți sunt buni cu mine!
- Mda .. a mormăit neîncrezător Copacul, dar eu nu am Oglindă ...
- Ba ai, dacă te uiți ! Apleacă-te și uită-te, ai crescut lângă un lac și nu ți-ai văzut niciodată imaginea oglindită în lac. Te-ai uitat doar la ce era în jur și niciodată la tine. Haide, te ajut și eu!

Copacul, mai mult curios, și-a aplecat timid crengile.
Crenguțe străine s-au ivit în apă și se uitau întrebătoare din lac la el.
Speriat, Copacul s-a retras imediat!
- Și dacă nu văd nimic? Și dacă n-o să-mi placă ce văd ?
- Ai putea să nu te uiți și să nu vezi nimic. Sau ai putea să te uiți și să vezi!
Ce de nebunii spunea și băiatul ăsta, nu înțelegea nimic. Dar oare ce ar putea să vadă?
S-a mai aplecat un pic, aceleași crengi necunoscute s-au ițit ca și prima dată. S-a aplecat mai mult și mai mult până când imaginea Copacului a umplut Lacul. Se aplecase așa de tare încât frunzele din capătul crengilor au atins apa. A tresărit de emoție când și-a văzut imaginea în lac purtată de valuri valuri în cerc. Nu știa ca e asa de frumos. Copacul a stat și s-a oglindit în lac, s-a mângâiat în apă și s-a îmbrățișat.
Și Copacul din Lac i-a vorbit Copacului din pământ :
"Fiecare Copac are Vântul lui! Atunci când ești bun cu tine, și Vântul e bun cu tine!"

După ce a stat deasupra lacului și a vorbit cu Copacul din Lac, și-a îndreptat crengile spre pământ. Florile și păpădiile și-au ridicat căpșoarele curioase spre el. 
- Vă rog să ma iertați! a spus Copacul trist. Am greșit și îmi pare rău! Nu a fost vina voastră ci a Vântului din mine!

Atunci s-a întâmplat ceva minunat. Vrăbiuțele și porumbeii s-au apropiat în zbor și s-au așezat încetișor pe crengile lui. Veverițele și iepurașii au venit și ei sub Copac.
L-au înțeles pe Copac: "Te iertăm, dacă te ierți și tu pe tine!"

Copacul s-a mai aplecat odată deasupra Lacului și Copacul din Lac a spus:
"Sunt un Copac bun și frumos! Mă iert și mă iubesc asa cum sunt!"
Și toate animăluțele și păsările l-au îmbrățișat. Și i-au promis că-l vor ajuta de-acum înainte când se mai înfurie să-și aducă aminte să se uite în oglinda lui din lac.

De-atunci în fiecare dimineață, înainte să înceapă ziua, Copacul se uită mai întâi la el în Lac, își zâmbește și repetă :"Fiecare Copac are Vântul lui!"
Apoi își scutură crengile, își întinde trunchiul, respiră aerul proaspăt și ziua începe așa cum o vede în Lac.

Biscuitul speriat

Ziua în care Biscuitul a căzut din greșeală afară din pachet a fost o zi groaznică pentru el!
Stătea așa de liniștit și confortabil în pachetul de biscuiți pe care-l cunoștea atât de bine.
Cu foșnetul de pungă pe care-l iubea, în mirosul de vanilie, împreună cu o grămadă de biscuiți, așezat fix intre alți doi biscuiți.

Când deodată punga se desprinde în jurul lui și se trezește aruncat brusc undeva afară din pachet, total diferit de lumea lui de biscuiți. Se izbește de un stâlp, i se rupe un colțișor și apoi aterizează pe trotuar cu firimituri sărind din el în toate părțile!

Ce gălăgie, ce de mirosuri și ce lumină puternică!
"- Oh Vai de mine! Unde am ajuns ? Ce se va întâmpla cu mine în afara pachetului și fără prietenii mei ?" Plângea amarnic cu vocea lui de Biscuit rupt.
Se uita speriat cum veneau înspre el pantofi grăbiți, lăbuțe de caței, roți de biciclete.
Ar fi vrut s-o ia la fugă dar stătea blocat pe trotuar și nu știa cum să se miște.

O trotinetă rapidă era cât pe ce să-l dea pe spate și să-l facă praf de biscuiți. Niște vrăbiuțe văzându-l cum strălucea delicios în soare, s-au repezit spre el și s-au luat la ceartă E biscuitul meu Ba e al meu! Trageau de el si nu stiau care cum sa-l împartă. Noroc că o pisică leneșă a ieșit de sub gard și vrăbiuțele au zburat continuând cearta în copac. Pisica l-a mirosit, l-a învârtit cu lăbuța și a plecat mai departe dezamăgită că nu era o bucată de cărniță.

"- Cât pe ce sa fiu făcut bucăți și mâncat, strivit și fărâmițat" tremura din toate firimiturile bietul Biscuit. "- Ce mă fac? Unde să mă duc?"

Parcă era mai liniște acum, treceau din ce în ce mai puțini pantofi și roți de biciclete, vrăbiuțele uitaseră de el și Biscuitul răsuflă ușurat.

Și-a adus aminte ca prin vis de vorbele Biscuitului Mama din pachet :
"Nimic nu este întâmplător dragul meu! Biscuiții ajung întotdeauna acolo unde au nevoie."

Mai întâi s-a uitat la el însuși și s-a examinat:
"- Îmi lipsește un colțișor dar bine că mai am 3! Sunt tot un Biscuit!"

A respirat prin toate găurile de Biscuit și a rămas așa în soare, era plăcut să simtă căldura soarelui, parcă se cocea a doua oară.

Apoi se uită de jur împrejur încercând să vadă și să înțeleagă unde era:
"- Sunt înfipt într-o gaură pe trotuar, sunt prăfuit și înțepenit, dar sunt tot un Biscuit!
Și poate că am ceva de învățat din căzătură asta! "

"- Cum aș putea să mă aranjez sa-mi fie bine? Dacă aș putea să mă rostogolesc pană la gard, acolo m-aș aseza pe o frunză și aș fi în siguranță."

"- Ha ha! Până te-ar găsi o coțofană și te-ar ciupi firimitură cu firimitură!" Râdea cu poftă și se bălăngănea o cireașă deasupra-n copac. De la atâta râs, cireasa săltăreață s-a desprins de pe creangă și a sărit direct spre Biscuitul mirat.
"- Ha ha! Râde ciob de oală spartă, acum te va ciupi și pe tine coțofana!"

Dar nici n-a apucat să termine de vorbit că Cireasa l-a azvârlit pe Biscuit din mijlocul trotuarului direct pe bordură.

Când să-și tragă sufletul, o minge de fotbal l-a nimerit chiar atunci și l-a înfipt pe Biscuit în gradina cu flori.

" - Oh asta chiar a fost o căzătură pe cinste!" zise amețit Biscuitul care începuse să se distreze de la atâta sărituri.
"Nimic nu este întâmplător!" repeta el de data asta cu curaj.
"Dacă am ajuns aici înseamnă că mai am ceva de învățat."

Se uită la el, era tot Biscuit, se uită în jurul lui și spuse încetișor :
"- Sunt un biscuit perfect în locul perfect!"
" - Hmmm dar ce miros plăcut, îmi aduce aminte de ceva ... Ceva din mine ... ceva cu care am fost odată plămădit. Oh da! miroase a lapte! "
Aproape de locul unde căzuse, era așezat un castron cu lapte pentru pisica din gradină.
Mirosul de lapte proaspăt îl îmbia pe Biscuit să se apropie tot mai mult si mai mult.
"De când îmi doream sa mă topesc în lapte" își aduse aminte de visul lui din Pachet.
Cu toată puterea lui de Biscuit, se balansă de pe un colț pe altul, își luă avânt și țâșni direct pe marginea castronului. Rămase un pic pe margine și se uită fascinat la marea albă de lapte de sub el.

Apoi se aruncă în mijlocul castronului și se scufundă în laptele călduț.
Biscuitul era acum fericit, ajunsese exact acolo unde avea nevoie sa ajunga!

Angelica si Mărgica

Angelica era o broscuță țestoasă tare strângătoare.
Toată ziua umbla singură și se agitata de colo colo să strângă cât mai multe lucruri.
I se părea mereu că nu are de-ajuns, ca are nevoie de mai mult și mai mult și era mereu în căutare de comori.
Își aduna comorile și le aranja cu grijă una cate una chiar sub carapacea de țestoasă: bețișoare, pietricele, bobițe, tot ce găsea mai special. Iar când găsea cate un bănuț, chiuia de bucurie și-l ascundea repede să nu i-l vadă cineva. În fiecare seară, înainte de culcare, Angelica își băga căpșorul în carapace și începea să-și verifice meticulos comoara:
"Am bățul lung, bățul scurt, am pietricica mare, pietricica mică, am bănuțul auriu, bănuțul argintiu, am cele doua ghinde, am castana, am sâmburele de avocado, am sămânța de dovleac, am hârtiuța albastră, am bobul de orez, am sfoara verde și am Mărgica ... Da! Mărgica mea iubită!"
Le mângâia și le iubea pe toate dar mai ales pe Mărgica albă. O primise cândva de la străbunica ei, o broască țestoasă foarte înțeleaptă și descurcăreață. Adormea cu Mărgica în mânuță și cu capul printre celelalte obiecte.
Pe zi ce trecea, Angelica se încărca de mai multe obiecte și se mișca din ce în ce mai greu.
"Oh ce greu e cu carapacea-n spate!" sufla din greu pe drum. Dar nu putea să renunțe la niciunul, le îngrămădea și le îndesa cu forța. Abia reușea să mai facă un pas că se și auzea un obiect cum se rostogolea din carapace pe jos iar Angelica speriată imediat îl înhăța cu gura și-l băga la loc. Abia mai avea loc să doarmă printre obiecte dar nu putea dormi decât cu ele.
Comoara creștea și odată cu ea frica de a o pierde.
De frică să nu-și piardă ceva, Angelica nici nu se mai ducea la plimbare cu celelalte broscuțe țestoase, nu se mai ducea la bălăceală, nu se mai ducea sa caute frunze delicioase de pătrunjel și busuioc. Stătea ascunsă în spatele unei stânci și număra obiectele din carapace iar și iar, apoi scotea capul afară și cu ochii mari scana în jurul ei sa nu cumva sa-i fure cineva obiectele. Iar intra în carapace și o lua de la capăt cu număratul. Începuse să-i fie asa de frică să nu piardă toată agoniseala ei, încât toată ziua stătea nemișcată, lipită de stâncă și își păzea comoara. Ii era foame dar putea să mai reziste, comoara era mai importantă, ii era dor de o băiță în apa călduță dar imediat începea a se tângui: "Si dacă-mi pierd comoara? Si Mărgica ?"
Răsunau ca prin vis în depărtare chiuitul și râsetele celorlalte broscuțe care se jucau, clipocitul râului în care se bălăceau dar nici nu vroia sa le audă. "Prostii!" scrâșnea ea printre dinți. Rămânea mai departe ascunsă după stâncă și striga încruntată spre cer : "Pleacă Soare, e doar comoara mea! Plecați norilor curioși! Nu vă dau nicio comoară!" Celelalte broscuțe nici nu mai încercau să vorbească cu ea, să o cheme la joaca, Angelica le certa să nu o mai deranjeze.
Dimineața se trezea mereu speriată ca nu cumva sa-i fi dispărut ceva din comoară și iar începea numărătoarea obiectelor. Într-o zi, cum stătea ea nemișcată aude ca prin vis: "Căpșuni! Au apărut căpșunile" și vede în depărtare toate broscuțele cum se îmbulzesc râzând și se răstoarnă una peste alta în joacă să ajungă la vlăstarul plin cu căpșuni coapte și fragede. De când așteptau să se coacă căpșunile...
De bucurie, broscuțele aruncau căpșunile în sus și țopăiau care prinde mai multe căpșuni apoi le mâncau cu pofta. Căpșunile erau și preferatele Angelicăi. Dar cum ar putea ea să ajungă la vlăstar ? Ar putea să se deplaseze până acolo dar obiectele din carapace se puteau rostogoli și risca să le piardă. Ar putea să le lase într-o grămăjoară lângă stâncă doar cat să se ducă să ia o căpșună. Dar cum sa facă asa ceva, dacă i le lua cineva? Ar putea sa roage pe cineva să-i aducă o căpșună? Nici asta nu se putea pentru că broscuțele nu mai vorbeau cu ea. Cum să facă? Cum să ajungă și ea la căpșuni?
S-a ridicat și a făcut timid un pas dar a auzit obiectele din carapace zdrăngănind, era prea riscant să plece. Deja vedea broscuțele sătule și mulțumite cum se îndepărtau de vlăstarul gol și se duceau gălăgioase spre râu să-și spele lăbuțele de sosul de căpșuni. Angelica a închis ochii tristă.
- A mai rămas o Căpșună! aude o voce serioasă.
 Cea mai bătrână și înțeleaptă țestoasă venise lângă ea.
- Punem pariu că ajung înaintea ta la Căpșună? o provocă țestoasa bătrână.
- Ha Ha! M-ai făcut să râd, păi tu ești cea mai bătrână dintre țestoase, abia poți să mergi, clar eu ajung înaintea ta.
- Mai vedem noi!
Si țestoasa bătrână porni încet dar hotărâtă pe cărare în jos către vlăstar.
Angelica rămase uimită: "Oare pot să ajung înaintea ei?"
Mai mult curioasă, Angelica s-a ridicat din nou. A făcut un pas și încă un pas. Ca și prima dată obiectele din carapace s-au lovit unele de altele dar Angelica a continuat să meargă cu zdrăngănitul după ea. Cu ochii îndreptați spre Căpșună, Angelica se împiedică și sâmburele obraznic de avocado se rostogoli afară din carapace. "Oh vai! Sâmburele meu!" Dar țestoasa bătrână era cu mult înaintea Angelicăi și nu putea pierde timpul. "Am sa vin după el mai târziu!" a întors capul de la sâmbure și a continuat drumul spre Căpșună. Parcă era un pic mai lejeră acum. A prins curaj și tot urcând și coborând peste bolovanii grei, bățul mare și bățul mic s-au prelins din carapace afară, au urmat pietricica mare, pietricica mică. Angelica nici n-a băgat de seama când bănuții au sărit din carapace și s-au izbit de scoarța unui copac, castana și ghindele au ajuns în farfuria unei veverițe, sămânța de dovleac s-a înfipt în pământ ca o săgeată, sfoara verde s-a agățat de codița unui iepuraș iar bobul de orez s-a pitit după un fir de iarbă. Doar Mărgica săltăreață mai rămăsese și făcea zgomot în carapace.
Angelica se simțea atât de ușoară, ii plăcea noua senzație de libertate și putere.
A ajuns în dreptul țestoasei bătrâne, a prins viteză din ce în ce mai mare, și-a luat avânt de pe o stâncă și a sărit direct cu dinții ei puternici în Căpșună.
Țestoasa bătrână a ajuns și ea din urmă gâfâind și a aplaudat-o :
- Adevărata comoară nu este în carapace! Ci în ce poți tu să faci ! Ai reușit să zbori până la Căpșună!
Angelica se simțea atât de liberă și fericită!
"Nu mai am nevoie de nimic în carapace!"
A scos Mărgica albă din carapace și cu zâmbetul pe buze a azvârlit-o înspre Cer.
Mărgica s-a înălțat tot mai sus, apoi a căzut cu un mare "Pleosc" în apă.
Stropi mari de apă au sărit pe năsucul Angelicăi.


Acum era așa de ușoară încât putea să se cațere pe trunchiul de copac din apă și să zboare printre fluturi!

Buburuza Lucy

Buburuza Lucy era tare neatentă și neîndemânatică!

De dimineață pană seara se împiedica, se rostogolea, se lovea de tot ce-i ieșea în cale.
Cele sase picioare i se încurcau de zici că nu erau ale ei: două picioare o luau înainte, două trăgeau în spate, unul la stânga, unul la dreapta, mereu se dezechilibra.

Cele patru aripioare nu o ascultau deloc și stăteau mereu șifonate pe spate iar când își lua zborul, se zbăteau și se împingeau una pe alta de zici că era un titirez amețit în aer.

Fiecare dimineață începea exact la fel: când se dădea jos din Floarea unde dormea cu familia ei, se auzea un mare buf! "Oh, iar a căzut Lucy" chicoteau celelalte buburuze trezite cu mult înaintea ei.

Si Lucy se ridica bosumflată. Așa începea ziua ei.

Își lua supărată coșulețul și pleca în grup cu celelalte buburuze să caute provizii pentru ziua care începea. Tot drumul auzea doar : 
"- Lucy! Fii atentă!"
"- Ți-am spus să mergi frumos!"
"- De ce nu te uiți pe unde mergi? "
"- Nu mai zbura așa de sus! Nu mai zbura așa de jos"
"- Nu mai pierde timpul! Nu mai visa!"
"- Lucy, hai vino!"

O dată a reușit să-și umple Coșulețul cu bobițe de sare, un deliciu pentru buburuze. Era așa de mândră, numai ea știe unde le-a găsit. Abia aștepta să-i arate Buburuzei Mami ce a reușit. Dar în drumul spre casă, în timp ce zbura visătoare, s-a izbit de creanga unui copac și a scăpat Coșulețul direct în râul cu apă. Oh vai, toate bobițele de sare au căzut și s-au topit în apă iar ea s-a întors acasă tristă cu Coșulețul gol.
"Iar ai venit cu mâna goală ..." o certa Buburuza Mami.

Cel mai greu îi era seara la culcare când trebuia să se cațere pe firul de Floare unde dormea. Se apropia momentul când toate gâzele intrau fiecare în căsuțele lor Floare. Lui Lucy îi venea să o ia la fugă, să se ascundă, să nu mai vadă pe nimeni. Zici ca era spectacol, toate buburuzele se uitau la ea comentând: "Oare până unde va reuși să urce în seara asta?" Lucy respira adânc, se pregătea și se agăța de firul verde al tulpinii.
Se urca, se urca, încă un pic și deodată toate picioarele ei alunecau pe fir în jos. Iar încerca, iar aluneca și BUF se lovea de pământ. Până la urmă, după mai multe încercări nereușite, Buburuza Tati o lua de aripioare și ii făcea vânt direct în Floare.

Se simțea tare rușinată și neputincioasă, nimic din ce făcea nu era bine.
Toți o certau că e așa neatentă. Toți ii spuneau "Tu nu poți, fac eu în locul tău!"

Nimeni nu mai văzuse așa o Buburuză neîndemânatică!
Nici ei nu-i venea să creadă că este o Buburuză. Buburuzele sunt delicate, elegante, descurcărețe în niciun caz așa ca ea. Își ura picioarele împiedicate, antenele încurcate și aripile șifonate.
" - Poate că nu sunt Buburuză, poate că sunt altceva..." spera ea și întorcea capul spre aripi. Dar ofta tristă, cele 7 bulinuțe negre erau tot acolo, pe spatele ei, la fel ca la celelalte buburuze. Adormea tristă și se trezea căzând din nou din Floare.

Când era timpul pentru joacă, Lucy pleca singură la plimbare. Nu-i plăcea deloc să stea cu celelalte buburuze copilași, să sară de pe o floare pe alta, să facă tot felul de concursuri sau jocuri de gâze. Ar fi râs toți de ea asa că prefera să se joace singură. Avea un loc secret pe care-l știa doar ea: zbura pana la marginea pădurii, apoi o lua pe o cărare secretă și ajungea într-un colțișor magic.
Aici se simțea liberă, aici uita că este o buburuză. Ii plăcea să se scalde în razele soarelui, să asculte cântecul pasărilor, să viseze fără sa o întrerupă nimeni. Ii plăcea să împletească fire de iarbă, să facă puzzle din bucăți rupte de frunze, să coloreze cu polen pe scoarța copacilor. Se juca de-a v-ați ascunselea cu razele de soare, se ascundea după frunzele lungi de iarba și "Bau!" la Soare. Iar razele de soare o fugăreau răzând.

Cum stătea ea relaxată la umbra unei frunze, niște fire de paie obraznice au căzut direct pe bulinele ei negre și Lucy a tresărit uimită. Paiele aurii străluceau așa de frumos în lumina soarelui încât Lucy nu-și mai lua ochii de la ele. Cu un cântecel în minte, a început sa îmbine paiele unul peste altul, să le lege cu măiestrie și din mânuțele ei delicate a ieșit o Scară mititică, perfectă.
"- Oh văd că deja ai folosit paiele mele ..." a spus Vrăbiuța nedumerită de pe creanga de deasupra.
"- Le adunam pentru cuibul meu. Dar Wow ce Scară minunată ai construit! Ai niște mânuțe foarte pricepute. Dacă vrei iți mai aduc paie, oricum aduc și pentru cuibul meu."

Din ziua aceea, Buburuza nu s-a mai oprit din construit, era foarte concentrată, mânuțele ei lucrau de zor și îmbinau firele de paie pe care Vrăbiuța i le aducea.
Când în sfârșit a fost gata, Buburuza cu ajutorul Vrăbiuței a cărat Scara până la Floarea Căsuță unde locuia. Era atât de mandră de ce a reușit să facă. Acum în sfârșit se putea cățăra pe Scară, până sus la petalele florii. Pentru prima dată a reușit! Toate celelalte Buburuze au rămas impresionate.

Lucy a adormit fericită iar dimineața a putut sa coboare pe scară fără să mai cadă.

Acum în fiecare dimineață, când se trezește zâmbește la Soare.
Își întinde aripile jucăușe în razele soarelui, se scaldă într-o picătură de rouă, se șterge cu petale catifelate de trandafir. Își pudrează toate cele 6 piciorușe cu polen și se apucă de treabă : vrea să-și înalțe Scara până sus la Cer.

Acum știe ca Poate să facă orice are ea nevoie! E fericită că e Buburuza Lucy!