Fetița și Picătura

A fost o dată ca niciodată,

O Fetiță care în loc să crească mare ca toți copiii, i se părea că devine din ce în ce mai mică!

De când se știa, Fetița nu putea deloc să spună ce vrea. Deschidea gura dar cuvintele parcă o luau razna, se împiedicau, se împingeau unul pe altul și rămâneau blocate în gâtul ei!

O dată, a văzut pe drum un vânzător de acadele de toate culorile și toate fructele. I-ar fi plăcut o acadea roșie de căpșuni dar ... Cum să spună? Nu ar fi auzit-o nimeni! Mămica ei o trăgea grăbită de mână tot înainte și cu capul întors, privea lung spre acadeaua care rămânea în urma ei.

Altă dată, la o petrecere, a primit o felie de tort fără floricică. Fetița se uita când la farfuria ei când la celelalte farfurii. Toți copiii aveau câte o floricică pe felia lor, numai ea nu primise niciuna. Dar, nu putea să spună nimic... Stătea nemișcată, cu farfuria în față, cu ochișorii pierduți în tort de parcă nici tortul și nici ea nu mai existau.

Iar când era la școală printre alți copii, i se părea că se transforma într-o bobiță de afină ce va fi strivită de pantofi imenși. I se părea că e atât de multă gălăgie, că toți vorbesc tare și devin uriași în timp ce ea se micșorează și aproape dispare. Credea că dacă ar spune ceva, cuvintele ei ar alerga gâfâind fără să ajungă nicăieri și ar dispărea în aer. Se simțea prea mică într-o lume prea mare, într-o lume care se mișca în continuare și nu o vedea, nu o auzea.

Uneori când se adunau prea multe cuvinte nespuse, o durea atât de tare gâtul încât lacrimi uriașe se prelingeau pe obrajii ei mici. Își lipea ochișorii de geam si se uita la Ploaia de afară. Lacrimile ei curgeau odată cu stropii de pe geam de parcă erau aceeași Ploaie.

- De ce plângi? I-a șoptit într-o zi Ploaia picurând pe geam.
- Pentru că nimeni nu mă vede, nimeni nu mă aude, a răspuns Fetița.

Ploaia a început să bată ușor în geam Pic Pic Pic ca și cum ar fi vrut să o cuprindă pe Fetiță și să o îmbrățișeze cu picăturile ei. Si Ploaia a început să-i șoptească o Poveste:

Era o dată un Strop de Ploaie printre alți Stropi de Ploaie.
Abia se formase în norișorul gri și țopăia nerăbdător să-și înceapă drumul spre pământ. Era atât de curios să cunoască lumea și viața pe pământ încât s-a rostogolit grăbit în jos. Dar când s-a văzut într-o mulțime de Picături ce dansau în jurul lui, s-a speriat și a devenit îngrijorat. Erau atâția Stropi ca el și el era ca toți Stropii, cum o să fie văzut?

Stropul care se credea nevăzut si neauzit a căzut direct pe gluga unei Fetițe care la fel, se simțea nevăzută si neauzită.

Dar Fetița se gândea doar la ale ei, își vedea de plânsul ei și nici nu-l băga în seamă pe Strop.

Agățat de glugă, chiar în dreptul ochilor Fetiței, se clătina, se bâțâia și dansa doar doar îl va vedea și pe el. 
- Ohhh am făcut atâta drum din cer până aici și nimeni nu se uită la mine. 
Trist, Stropul de Ploaie a devenit din ce în ce mai mic, s-a desprins de glugă, s-a prelins în jos și s-a amestecat cu celelalte Picături.

Si Fetița și Stropul erau atât de preocupați și îngrijorați că ceilalți nu se uita la ei încât nu mai puteau să se vadă unul pe celălalt!

- Oh bietul Strop, a șoptit Fetița la geam. Vrei să spui că dacă Stropul nu ar mai fi fost așa de preocupat de ce nu fac ceilalți pentru el, s-ar fi văzut și auzit el pe el ?
- Exact! Iar Fetița, dacă nu ar fi fost preocupată doar de faptul că ceilalți nu o văd, s-ar fi văzut și auzit ea pe ea.
- Înțeleg ce vrei să spui! a răspuns Fetița. Dacă Fetița nu a văzut Stropul nu înseamnă ca el nu există. Dacă nu a auzit Stropul nu înseamnă ca el nu există.
- Așa este! Fiecare aude și vede doar ce poate în momentul acela! Dar asta nu înseamnă că ceea ce nu aude și nu vede, nu există!

Fetița a ridicat privirea și s-a luminat la față, îi venise o idee.
- Deci secretul este să mă ascult pe mine! Iar când îmi doresc ceva și nu pot să vorbesc, aș putea să-mi scriu mie cuvintele pe o foaie de hârtie! Sau să fac un desen pentru mine cu ce am eu nevoie!
- Si ceilalți te vor auzi!

De-atunci, ori de câte ori dorea să spună ceva dar cuvintele i se blocau, își aducea aminte de Stropul de Ploaie care se credea nevăzut și neauzit.
Căci dacă s-ar fi ascultat, Stropul s-ar fi auzit și-ar fi dat seama că el este Ploaia toată!