Biscuitul speriat

Ziua în care Biscuitul a căzut din greșeală afară din pachet a fost o zi groaznică pentru el!
Stătea așa de liniștit și confortabil în pachetul de biscuiți pe care-l cunoștea atât de bine.
Cu foșnetul de pungă pe care-l iubea, în mirosul de vanilie, împreună cu o grămadă de biscuiți, așezat fix intre alți doi biscuiți.

Când deodată punga se desprinde în jurul lui și se trezește aruncat brusc undeva afară din pachet, total diferit de lumea lui de biscuiți. Se izbește de un stâlp, i se rupe un colțișor și apoi aterizează pe trotuar cu firimituri sărind din el în toate părțile!

Ce gălăgie, ce de mirosuri și ce lumină puternică!
"- Oh Vai de mine! Unde am ajuns ? Ce se va întâmpla cu mine în afara pachetului și fără prietenii mei ?" Plângea amarnic cu vocea lui de Biscuit rupt.
Se uita speriat cum veneau înspre el pantofi grăbiți, lăbuțe de caței, roți de biciclete.
Ar fi vrut s-o ia la fugă dar stătea blocat pe trotuar și nu știa cum să se miște.

O trotinetă rapidă era cât pe ce să-l dea pe spate și să-l facă praf de biscuiți. Niște vrăbiuțe văzându-l cum strălucea delicios în soare, s-au repezit spre el și s-au luat la ceartă E biscuitul meu Ba e al meu! Trageau de el si nu stiau care cum sa-l împartă. Noroc că o pisică leneșă a ieșit de sub gard și vrăbiuțele au zburat continuând cearta în copac. Pisica l-a mirosit, l-a învârtit cu lăbuța și a plecat mai departe dezamăgită că nu era o bucată de cărniță.

"- Cât pe ce sa fiu făcut bucăți și mâncat, strivit și fărâmițat" tremura din toate firimiturile bietul Biscuit. "- Ce mă fac? Unde să mă duc?"

Parcă era mai liniște acum, treceau din ce în ce mai puțini pantofi și roți de biciclete, vrăbiuțele uitaseră de el și Biscuitul răsuflă ușurat.

Și-a adus aminte ca prin vis de vorbele Biscuitului Mama din pachet :
"Nimic nu este întâmplător dragul meu! Biscuiții ajung întotdeauna acolo unde au nevoie."

Mai întâi s-a uitat la el însuși și s-a examinat:
"- Îmi lipsește un colțișor dar bine că mai am 3! Sunt tot un Biscuit!"

A respirat prin toate găurile de Biscuit și a rămas așa în soare, era plăcut să simtă căldura soarelui, parcă se cocea a doua oară.

Apoi se uită de jur împrejur încercând să vadă și să înțeleagă unde era:
"- Sunt înfipt într-o gaură pe trotuar, sunt prăfuit și înțepenit, dar sunt tot un Biscuit!
Și poate că am ceva de învățat din căzătură asta! "

"- Cum aș putea să mă aranjez sa-mi fie bine? Dacă aș putea să mă rostogolesc pană la gard, acolo m-aș aseza pe o frunză și aș fi în siguranță."

"- Ha ha! Până te-ar găsi o coțofană și te-ar ciupi firimitură cu firimitură!" Râdea cu poftă și se bălăngănea o cireașă deasupra-n copac. De la atâta râs, cireasa săltăreață s-a desprins de pe creangă și a sărit direct spre Biscuitul mirat.
"- Ha ha! Râde ciob de oală spartă, acum te va ciupi și pe tine coțofana!"

Dar nici n-a apucat să termine de vorbit că Cireasa l-a azvârlit pe Biscuit din mijlocul trotuarului direct pe bordură.

Când să-și tragă sufletul, o minge de fotbal l-a nimerit chiar atunci și l-a înfipt pe Biscuit în gradina cu flori.

" - Oh asta chiar a fost o căzătură pe cinste!" zise amețit Biscuitul care începuse să se distreze de la atâta sărituri.
"Nimic nu este întâmplător!" repeta el de data asta cu curaj.
"Dacă am ajuns aici înseamnă că mai am ceva de învățat."

Se uită la el, era tot Biscuit, se uită în jurul lui și spuse încetișor :
"- Sunt un biscuit perfect în locul perfect!"
" - Hmmm dar ce miros plăcut, îmi aduce aminte de ceva ... Ceva din mine ... ceva cu care am fost odată plămădit. Oh da! miroase a lapte! "
Aproape de locul unde căzuse, era așezat un castron cu lapte pentru pisica din gradină.
Mirosul de lapte proaspăt îl îmbia pe Biscuit să se apropie tot mai mult si mai mult.
"De când îmi doream sa mă topesc în lapte" își aduse aminte de visul lui din Pachet.
Cu toată puterea lui de Biscuit, se balansă de pe un colț pe altul, își luă avânt și țâșni direct pe marginea castronului. Rămase un pic pe margine și se uită fascinat la marea albă de lapte de sub el.

Apoi se aruncă în mijlocul castronului și se scufundă în laptele călduț.
Biscuitul era acum fericit, ajunsese exact acolo unde avea nevoie sa ajunga!

Angelica si Mărgica

Angelica era o broscuță țestoasă tare strângătoare.
Toată ziua umbla singură și se agitata de colo colo să strângă cât mai multe lucruri.
I se părea mereu că nu are de-ajuns, ca are nevoie de mai mult și mai mult și era mereu în căutare de comori.
Își aduna comorile și le aranja cu grijă una cate una chiar sub carapacea de țestoasă: bețișoare, pietricele, bobițe, tot ce găsea mai special. Iar când găsea cate un bănuț, chiuia de bucurie și-l ascundea repede să nu i-l vadă cineva. În fiecare seară, înainte de culcare, Angelica își băga căpșorul în carapace și începea să-și verifice meticulos comoara:
"Am bățul lung, bățul scurt, am pietricica mare, pietricica mică, am bănuțul auriu, bănuțul argintiu, am cele doua ghinde, am castana, am sâmburele de avocado, am sămânța de dovleac, am hârtiuța albastră, am bobul de orez, am sfoara verde și am Mărgica ... Da! Mărgica mea iubită!"
Le mângâia și le iubea pe toate dar mai ales pe Mărgica albă. O primise cândva de la străbunica ei, o broască țestoasă foarte înțeleaptă și descurcăreață. Adormea cu Mărgica în mânuță și cu capul printre celelalte obiecte.
Pe zi ce trecea, Angelica se încărca de mai multe obiecte și se mișca din ce în ce mai greu.
"Oh ce greu e cu carapacea-n spate!" sufla din greu pe drum. Dar nu putea să renunțe la niciunul, le îngrămădea și le îndesa cu forța. Abia reușea să mai facă un pas că se și auzea un obiect cum se rostogolea din carapace pe jos iar Angelica speriată imediat îl înhăța cu gura și-l băga la loc. Abia mai avea loc să doarmă printre obiecte dar nu putea dormi decât cu ele.
Comoara creștea și odată cu ea frica de a o pierde.
De frică să nu-și piardă ceva, Angelica nici nu se mai ducea la plimbare cu celelalte broscuțe țestoase, nu se mai ducea la bălăceală, nu se mai ducea sa caute frunze delicioase de pătrunjel și busuioc. Stătea ascunsă în spatele unei stânci și număra obiectele din carapace iar și iar, apoi scotea capul afară și cu ochii mari scana în jurul ei sa nu cumva sa-i fure cineva obiectele. Iar intra în carapace și o lua de la capăt cu număratul. Începuse să-i fie asa de frică să nu piardă toată agoniseala ei, încât toată ziua stătea nemișcată, lipită de stâncă și își păzea comoara. Ii era foame dar putea să mai reziste, comoara era mai importantă, ii era dor de o băiță în apa călduță dar imediat începea a se tângui: "Si dacă-mi pierd comoara? Si Mărgica ?"
Răsunau ca prin vis în depărtare chiuitul și râsetele celorlalte broscuțe care se jucau, clipocitul râului în care se bălăceau dar nici nu vroia sa le audă. "Prostii!" scrâșnea ea printre dinți. Rămânea mai departe ascunsă după stâncă și striga încruntată spre cer : "Pleacă Soare, e doar comoara mea! Plecați norilor curioși! Nu vă dau nicio comoară!" Celelalte broscuțe nici nu mai încercau să vorbească cu ea, să o cheme la joaca, Angelica le certa să nu o mai deranjeze.
Dimineața se trezea mereu speriată ca nu cumva sa-i fi dispărut ceva din comoară și iar începea numărătoarea obiectelor. Într-o zi, cum stătea ea nemișcată aude ca prin vis: "Căpșuni! Au apărut căpșunile" și vede în depărtare toate broscuțele cum se îmbulzesc râzând și se răstoarnă una peste alta în joacă să ajungă la vlăstarul plin cu căpșuni coapte și fragede. De când așteptau să se coacă căpșunile...
De bucurie, broscuțele aruncau căpșunile în sus și țopăiau care prinde mai multe căpșuni apoi le mâncau cu pofta. Căpșunile erau și preferatele Angelicăi. Dar cum ar putea ea să ajungă la vlăstar ? Ar putea să se deplaseze până acolo dar obiectele din carapace se puteau rostogoli și risca să le piardă. Ar putea să le lase într-o grămăjoară lângă stâncă doar cat să se ducă să ia o căpșună. Dar cum sa facă asa ceva, dacă i le lua cineva? Ar putea sa roage pe cineva să-i aducă o căpșună? Nici asta nu se putea pentru că broscuțele nu mai vorbeau cu ea. Cum să facă? Cum să ajungă și ea la căpșuni?
S-a ridicat și a făcut timid un pas dar a auzit obiectele din carapace zdrăngănind, era prea riscant să plece. Deja vedea broscuțele sătule și mulțumite cum se îndepărtau de vlăstarul gol și se duceau gălăgioase spre râu să-și spele lăbuțele de sosul de căpșuni. Angelica a închis ochii tristă.
- A mai rămas o Căpșună! aude o voce serioasă.
 Cea mai bătrână și înțeleaptă țestoasă venise lângă ea.
- Punem pariu că ajung înaintea ta la Căpșună? o provocă țestoasa bătrână.
- Ha Ha! M-ai făcut să râd, păi tu ești cea mai bătrână dintre țestoase, abia poți să mergi, clar eu ajung înaintea ta.
- Mai vedem noi!
Si țestoasa bătrână porni încet dar hotărâtă pe cărare în jos către vlăstar.
Angelica rămase uimită: "Oare pot să ajung înaintea ei?"
Mai mult curioasă, Angelica s-a ridicat din nou. A făcut un pas și încă un pas. Ca și prima dată obiectele din carapace s-au lovit unele de altele dar Angelica a continuat să meargă cu zdrăngănitul după ea. Cu ochii îndreptați spre Căpșună, Angelica se împiedică și sâmburele obraznic de avocado se rostogoli afară din carapace. "Oh vai! Sâmburele meu!" Dar țestoasa bătrână era cu mult înaintea Angelicăi și nu putea pierde timpul. "Am sa vin după el mai târziu!" a întors capul de la sâmbure și a continuat drumul spre Căpșună. Parcă era un pic mai lejeră acum. A prins curaj și tot urcând și coborând peste bolovanii grei, bățul mare și bățul mic s-au prelins din carapace afară, au urmat pietricica mare, pietricica mică. Angelica nici n-a băgat de seama când bănuții au sărit din carapace și s-au izbit de scoarța unui copac, castana și ghindele au ajuns în farfuria unei veverițe, sămânța de dovleac s-a înfipt în pământ ca o săgeată, sfoara verde s-a agățat de codița unui iepuraș iar bobul de orez s-a pitit după un fir de iarbă. Doar Mărgica săltăreață mai rămăsese și făcea zgomot în carapace.
Angelica se simțea atât de ușoară, ii plăcea noua senzație de libertate și putere.
A ajuns în dreptul țestoasei bătrâne, a prins viteză din ce în ce mai mare, și-a luat avânt de pe o stâncă și a sărit direct cu dinții ei puternici în Căpșună.
Țestoasa bătrână a ajuns și ea din urmă gâfâind și a aplaudat-o :
- Adevărata comoară nu este în carapace! Ci în ce poți tu să faci ! Ai reușit să zbori până la Căpșună!
Angelica se simțea atât de liberă și fericită!
"Nu mai am nevoie de nimic în carapace!"
A scos Mărgica albă din carapace și cu zâmbetul pe buze a azvârlit-o înspre Cer.
Mărgica s-a înălțat tot mai sus, apoi a căzut cu un mare "Pleosc" în apă.
Stropi mari de apă au sărit pe năsucul Angelicăi.


Acum era așa de ușoară încât putea să se cațere pe trunchiul de copac din apă și să zboare printre fluturi!

Buburuza Lucy

Buburuza Lucy era tare neatentă și neîndemânatică!

De dimineață pană seara se împiedica, se rostogolea, se lovea de tot ce-i ieșea în cale.
Cele sase picioare i se încurcau de zici că nu erau ale ei: două picioare o luau înainte, două trăgeau în spate, unul la stânga, unul la dreapta, mereu se dezechilibra.

Cele patru aripioare nu o ascultau deloc și stăteau mereu șifonate pe spate iar când își lua zborul, se zbăteau și se împingeau una pe alta de zici că era un titirez amețit în aer.

Fiecare dimineață începea exact la fel: când se dădea jos din Floarea unde dormea cu familia ei, se auzea un mare buf! "Oh, iar a căzut Lucy" chicoteau celelalte buburuze trezite cu mult înaintea ei.

Si Lucy se ridica bosumflată. Așa începea ziua ei.

Își lua supărată coșulețul și pleca în grup cu celelalte buburuze să caute provizii pentru ziua care începea. Tot drumul auzea doar : 
"- Lucy! Fii atentă!"
"- Ți-am spus să mergi frumos!"
"- De ce nu te uiți pe unde mergi? "
"- Nu mai zbura așa de sus! Nu mai zbura așa de jos"
"- Nu mai pierde timpul! Nu mai visa!"
"- Lucy, hai vino!"

O dată a reușit să-și umple Coșulețul cu bobițe de sare, un deliciu pentru buburuze. Era așa de mândră, numai ea știe unde le-a găsit. Abia aștepta să-i arate Buburuzei Mami ce a reușit. Dar în drumul spre casă, în timp ce zbura visătoare, s-a izbit de creanga unui copac și a scăpat Coșulețul direct în râul cu apă. Oh vai, toate bobițele de sare au căzut și s-au topit în apă iar ea s-a întors acasă tristă cu Coșulețul gol.
"Iar ai venit cu mâna goală ..." o certa Buburuza Mami.

Cel mai greu îi era seara la culcare când trebuia să se cațere pe firul de Floare unde dormea. Se apropia momentul când toate gâzele intrau fiecare în căsuțele lor Floare. Lui Lucy îi venea să o ia la fugă, să se ascundă, să nu mai vadă pe nimeni. Zici ca era spectacol, toate buburuzele se uitau la ea comentând: "Oare până unde va reuși să urce în seara asta?" Lucy respira adânc, se pregătea și se agăța de firul verde al tulpinii.
Se urca, se urca, încă un pic și deodată toate picioarele ei alunecau pe fir în jos. Iar încerca, iar aluneca și BUF se lovea de pământ. Până la urmă, după mai multe încercări nereușite, Buburuza Tati o lua de aripioare și ii făcea vânt direct în Floare.

Se simțea tare rușinată și neputincioasă, nimic din ce făcea nu era bine.
Toți o certau că e așa neatentă. Toți ii spuneau "Tu nu poți, fac eu în locul tău!"

Nimeni nu mai văzuse așa o Buburuză neîndemânatică!
Nici ei nu-i venea să creadă că este o Buburuză. Buburuzele sunt delicate, elegante, descurcărețe în niciun caz așa ca ea. Își ura picioarele împiedicate, antenele încurcate și aripile șifonate.
" - Poate că nu sunt Buburuză, poate că sunt altceva..." spera ea și întorcea capul spre aripi. Dar ofta tristă, cele 7 bulinuțe negre erau tot acolo, pe spatele ei, la fel ca la celelalte buburuze. Adormea tristă și se trezea căzând din nou din Floare.

Când era timpul pentru joacă, Lucy pleca singură la plimbare. Nu-i plăcea deloc să stea cu celelalte buburuze copilași, să sară de pe o floare pe alta, să facă tot felul de concursuri sau jocuri de gâze. Ar fi râs toți de ea asa că prefera să se joace singură. Avea un loc secret pe care-l știa doar ea: zbura pana la marginea pădurii, apoi o lua pe o cărare secretă și ajungea într-un colțișor magic.
Aici se simțea liberă, aici uita că este o buburuză. Ii plăcea să se scalde în razele soarelui, să asculte cântecul pasărilor, să viseze fără sa o întrerupă nimeni. Ii plăcea să împletească fire de iarbă, să facă puzzle din bucăți rupte de frunze, să coloreze cu polen pe scoarța copacilor. Se juca de-a v-ați ascunselea cu razele de soare, se ascundea după frunzele lungi de iarba și "Bau!" la Soare. Iar razele de soare o fugăreau răzând.

Cum stătea ea relaxată la umbra unei frunze, niște fire de paie obraznice au căzut direct pe bulinele ei negre și Lucy a tresărit uimită. Paiele aurii străluceau așa de frumos în lumina soarelui încât Lucy nu-și mai lua ochii de la ele. Cu un cântecel în minte, a început sa îmbine paiele unul peste altul, să le lege cu măiestrie și din mânuțele ei delicate a ieșit o Scară mititică, perfectă.
"- Oh văd că deja ai folosit paiele mele ..." a spus Vrăbiuța nedumerită de pe creanga de deasupra.
"- Le adunam pentru cuibul meu. Dar Wow ce Scară minunată ai construit! Ai niște mânuțe foarte pricepute. Dacă vrei iți mai aduc paie, oricum aduc și pentru cuibul meu."

Din ziua aceea, Buburuza nu s-a mai oprit din construit, era foarte concentrată, mânuțele ei lucrau de zor și îmbinau firele de paie pe care Vrăbiuța i le aducea.
Când în sfârșit a fost gata, Buburuza cu ajutorul Vrăbiuței a cărat Scara până la Floarea Căsuță unde locuia. Era atât de mandră de ce a reușit să facă. Acum în sfârșit se putea cățăra pe Scară, până sus la petalele florii. Pentru prima dată a reușit! Toate celelalte Buburuze au rămas impresionate.

Lucy a adormit fericită iar dimineața a putut sa coboare pe scară fără să mai cadă.

Acum în fiecare dimineață, când se trezește zâmbește la Soare.
Își întinde aripile jucăușe în razele soarelui, se scaldă într-o picătură de rouă, se șterge cu petale catifelate de trandafir. Își pudrează toate cele 6 piciorușe cu polen și se apucă de treabă : vrea să-și înalțe Scara până sus la Cer.

Acum știe ca Poate să facă orice are ea nevoie! E fericită că e Buburuza Lucy!

Mihaela și Mânuțele

Notă pentru părinti:
Învățați copiii să-și iubească Corpul și să aibe grijă de el. Să știe ca acest corpușor al lor este sacru și nimeni nu are voie să-l lovească / atingă (fără voia lor). Atunci când este iubit, respectat (primește mâncare sănătoasă, primește somn, sport, băiță) corpul și mintea sunt în armonie și pot face lucruri minunate împreună.

Puteți spune Povestea făcând o scenetă ridicând fiecare membru al copilașului (sau al vostru). Va fi foarte amuzant!

Totul a început într-o dimineață, când Mihaela a întins Mana Dreaptă spre cana cu lapte.

" - Lasă-mă pe mine! " s-a repezit Mânuța Stângă.
" - Dar eu pot sa o țin mai bine!" s-a înfuriat Mânuța Dreaptă.

Si atât le-a trebuit, cele două Mânuțe ale Mihaelei s-au luat la ceartă.
Mânuța Stângă se rățoia și spunea sus și tare că ea este mai pricepută decât Mânuța Dreaptă! Mânuța Dreaptă spunea că nu e deloc adevărat, că ea face lucrurile cele mai frumoase: desenează, pictează, lipește, învârte cu lingura și câte și mai câte.
" - Da, dar eu țin foile sa nu cadă! "
" - Iar eu țin sacoșile! "
" - Eu arunc mingea! "
" - Dar eu deschid sertarele! "
" - Eu umplu clătitele! "
" - Dar eu le răsucesc! "

Mânuțele gesticulau în aer, se răsuceau, se împingeau de era cât pe ce sa răstoarne cana cu lapte pe masă.

Când au văzut așa un scandal, s-au ițit și Urechile.
Urechea Stângă striga: "Eu aud mai bine", Urechea dreaptă: "Ba eu aud mai bine".
Piciorușele nici ele nu s-au lăsat mai prejos și au început sa țopăie : "Eu dansez mai bine ca tine" spunea Piciorul Drept, "Dar eu sar mai bine ca tine" striga și bătea Piciorul Stâng!

Văzând că-i rostul de ceartă, Buricul a ieșit bombat de sub bluziță și a vrut să se certe și el.
Dar pentru ca n-avea cu cine, s-a băgat la loc, somnoros.

Biata Mihaela, nu-și mai putea controla corpul.
Nimeni nu o mai asculta, nimeni nu o mai băga în seamă.
Gâtul se bălăngănea, urechile țiuiau, burtica o durea, mâinile și picioarele ii săreau în toate părțile.
Ar fi vrut sa se ia cu mâinile de cap și sa o rupă la fugă dar nu avea cu cine, parcă era o marionetă săltăreață.

Si ea doar vroia cănuța cu lapte.
S-a aruncat pe jos în bucătărie și s-a pus pe plâns!
Si a plâns, a plâns așa de tare încât, gâtul, mâinile, picioarele, urechile, cele 20 de degețele și burtica au rămas muți. Doar Buricul s-a trezit buimac și întreba în stânga, dreapta ce se-ntâmplă.

Atunci Mâinile au vorbit primele :
" - Dar Mihaela, nici tu nu ne bagi în seamă pe noi. De cate ori avem nevoie sa fim spălate, curate, tu ne lași asa neîngrijite. De cate ori facem ceva frumos, nu ne mulțumești deloc, începi mereu altă treabă și alta treabă"
" - Noi ce sa mai zicem? Parcă nici nu existăm. Niciodată nu ne-ai mângâiat și nu ne-ai întrebat ce mai facem, ce sunete auzim, ce cântece ne plac ... " au oftat Urechile.
" - Iar pe noi, Picioarele, nu ne întrebi niciodată dacă am obosit, dacă avem nevoie de o pauză. Ne pui sa alergăm, ne lovim, ne împiedicam dar nu te oprești sa te uiți la noi, să ne mângâi, să ne spui o vorba buna"
" - Pe mine niciodată nu ma întrebi dacă mai este loc, dacă mai pot primi mâncare. Îmi arunci bomboane și ciocolate nesănătoase și apoi fugi la joaca ta. Nici nu asculți cat de greu îmi e să amestec atâtea dulciuri" a bolborosit Burtica umflată întorcându-se la treaba ei.
" - Iar pe noi ne uiți la desene animate ..." au clipit ochii înroșiți si obositi.

Mihaela și-a șters lacrimile. Corpul ei era obosit.
" - Oh dar nu am știut toate astea, îmi pare așa de rău!
  - Cum aș putea sa fac acum? "

" - Tine minte Mihaela, Corpul tău e cel mai important! Dacă-i dai atenție și el iți va da atenție" a vorbit din vârf Năsucul.

De-atunci în fiecare seară, în pătuțul ei, chiar înainte sa adoarmă, stă de vorbă cu fiecare părticică din corpul ei.
"- Piciorușe, vă mulțumesc că m-ați plimbat astăzi peste tot, vă iubesc foarte mult, Somn ușor!" și le mângâie cu drag.
"- Mânuțe, vă mulțumesc ca ați făcut tot ce v-am rugat. Desenul a ieșit minunat. Vă iubesc foarte mult" și le pupă pe fiecare degețel. Degetele chicoteau de bucurie și cereau și mai multe pupicuri.
" - Urechiușe, vă mulțumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care le-am auzit azi!" le mângâia încetișor pe urechile adormite.

" Burtică, iți mulțumesc ca te-ai ocupat de toată mâncarea și mi-ai dat putere și energie. Somn ușor și ție"
"- Ochișori, vă mulțumesc ca mi-ați arătat atâtea lucruri frumoase azi"și ii freca pregătindu-i de culcare.

Mihaela adormea cu zâmbetul pe buze, corpușorul ei era minunat.

Hăinuțele din cuier