Angelica si Mărgica

miercuri, martie 23, 2016 3 Comments A+ a-

Angelica era o broscuță țestoasă tare strângătoare.
Toată ziua umbla singură și se agitata de colo colo să strângă cât mai multe lucruri.
I se părea mereu că nu are de-ajuns, ca are nevoie de mai mult și mai mult și era mereu în căutare de comori.
Își aduna comorile și le aranja cu grijă una cate una chiar sub carapacea de țestoasă: bețișoare, pietricele, bobițe, tot ce găsea mai special. Iar când găsea cate un bănuț, chiuia de bucurie și-l ascundea repede să nu i-l vadă cineva. În fiecare seară, înainte de culcare, Angelica își băga căpșorul în carapace și începea să-și verifice meticulos comoara:
"Am bățul lung, bățul scurt, am pietricica mare, pietricica mică, am bănuțul auriu, bănuțul argintiu, am cele doua ghinde, am castana, am sâmburele de avocado, am sămânța de dovleac, am hârtiuța albastră, am bobul de orez, am sfoara verde și am Mărgica ... Da! Mărgica mea iubită!"
Le mângâia și le iubea pe toate dar mai ales pe Mărgica albă. O primise cândva de la străbunica ei, o broască țestoasă foarte înțeleaptă și descurcăreață. Adormea cu Mărgica în mânuță și cu capul printre celelalte obiecte.
Pe zi ce trecea, Angelica se încărca de mai multe obiecte și se mișca din ce în ce mai greu.
"Oh ce greu e cu carapacea-n spate!" sufla din greu pe drum. Dar nu putea să renunțe la niciunul, le îngrămădea și le îndesa cu forța. Abia reușea să mai facă un pas că se și auzea un obiect cum se rostogolea din carapace pe jos iar Angelica speriată imediat îl înhăța cu gura și-l băga la loc. Abia mai avea loc să doarmă printre obiecte dar nu putea dormi decât cu ele.
Comoara creștea și odată cu ea frica de a o pierde.
De frică să nu-și piardă ceva, Angelica nici nu se mai ducea la plimbare cu celelalte broscuțe țestoase, nu se mai ducea la bălăceală, nu se mai ducea sa caute frunze delicioase de pătrunjel și busuioc. Stătea ascunsă în spatele unei stânci și număra obiectele din carapace iar și iar, apoi scotea capul afară și cu ochii mari scana în jurul ei sa nu cumva sa-i fure cineva obiectele. Iar intra în carapace și o lua de la capăt cu număratul. Începuse să-i fie asa de frică să nu piardă toată agoniseala ei, încât toată ziua stătea nemișcată, lipită de stâncă și își păzea comoara. Ii era foame dar putea să mai reziste, comoara era mai importantă, ii era dor de o băiță în apa călduță dar imediat începea a se tângui: "Si dacă-mi pierd comoara? Si Mărgica ?"
Răsunau ca prin vis în depărtare chiuitul și râsetele celorlalte broscuțe care se jucau, clipocitul râului în care se bălăceau dar nici nu vroia sa le audă. "Prostii!" scrâșnea ea printre dinți. Rămânea mai departe ascunsă după stâncă și striga încruntată spre cer : "Pleacă Soare, e doar comoara mea! Plecați norilor curioși! Nu vă dau nicio comoară!" Celelalte broscuțe nici nu mai încercau să vorbească cu ea, să o cheme la joaca, Angelica le certa să nu o mai deranjeze.
Dimineața se trezea mereu speriată ca nu cumva sa-i fi dispărut ceva din comoară și iar începea numărătoarea obiectelor. Într-o zi, cum stătea ea nemișcată aude ca prin vis: "Căpșuni! Au apărut căpșunile" și vede în depărtare toate broscuțele cum se îmbulzesc râzând și se răstoarnă una peste alta în joacă să ajungă la vlăstarul plin cu căpșuni coapte și fragede. De când așteptau să se coacă căpșunile...
De bucurie, broscuțele aruncau căpșunile în sus și țopăiau care prinde mai multe căpșuni apoi le mâncau cu pofta. Căpșunile erau și preferatele Angelicăi. Dar cum ar putea ea să ajungă la vlăstar ? Ar putea să se deplaseze până acolo dar obiectele din carapace se puteau rostogoli și risca să le piardă. Ar putea să le lase într-o grămăjoară lângă stâncă doar cat să se ducă să ia o căpșună. Dar cum sa facă asa ceva, dacă i le lua cineva? Ar putea sa roage pe cineva să-i aducă o căpșună? Nici asta nu se putea pentru că broscuțele nu mai vorbeau cu ea. Cum să facă? Cum să ajungă și ea la căpșuni?
S-a ridicat și a făcut timid un pas dar a auzit obiectele din carapace zdrăngănind, era prea riscant să plece. Deja vedea broscuțele sătule și mulțumite cum se îndepărtau de vlăstarul gol și se duceau gălăgioase spre râu să-și spele lăbuțele de sosul de căpșuni. Angelica a închis ochii tristă.
- A mai rămas o Căpșună! aude o voce serioasă.
 Cea mai bătrână și înțeleaptă țestoasă venise lângă ea.
- Punem pariu că ajung înaintea ta la Căpșună? o provocă țestoasa bătrână.
- Ha Ha! M-ai făcut să râd, păi tu ești cea mai bătrână dintre țestoase, abia poți să mergi, clar eu ajung înaintea ta.
- Mai vedem noi!
Si țestoasa bătrână porni încet dar hotărâtă pe cărare în jos către vlăstar.
Angelica rămase uimită: "Oare pot să ajung înaintea ei?"
Mai mult curioasă, Angelica s-a ridicat din nou. A făcut un pas și încă un pas. Ca și prima dată obiectele din carapace s-au lovit unele de altele dar Angelica a continuat să meargă cu zdrăngănitul după ea. Cu ochii îndreptați spre Căpșună, Angelica se împiedică și sâmburele obraznic de avocado se rostogoli afară din carapace. "Oh vai! Sâmburele meu!" Dar țestoasa bătrână era cu mult înaintea Angelicăi și nu putea pierde timpul. "Am sa vin după el mai târziu!" a întors capul de la sâmbure și a continuat drumul spre Căpșună. Parcă era un pic mai lejeră acum. A prins curaj și tot urcând și coborând peste bolovanii grei, bățul mare și bățul mic s-au prelins din carapace afară, au urmat pietricica mare, pietricica mică. Angelica nici n-a băgat de seama când bănuții au sărit din carapace și s-au izbit de scoarța unui copac, castana și ghindele au ajuns în farfuria unei veverițe, sămânța de dovleac s-a înfipt în pământ ca o săgeată, sfoara verde s-a agățat de codița unui iepuraș iar bobul de orez s-a pitit după un fir de iarbă. Doar Mărgica săltăreață mai rămăsese și făcea zgomot în carapace.
Angelica se simțea atât de ușoară, ii plăcea noua senzație de libertate și putere.
A ajuns în dreptul țestoasei bătrâne, a prins viteză din ce în ce mai mare, și-a luat avânt de pe o stâncă și a sărit direct cu dinții ei puternici în Căpșună.
Țestoasa bătrână a ajuns și ea din urmă gâfâind și a aplaudat-o :
- Adevărata comoară nu este în carapace! Ci în ce poți tu să faci ! Ai reușit să zbori până la Căpșună!
Angelica se simțea atât de liberă și fericită!
"Nu mai am nevoie de nimic în carapace!"
A scos Mărgica albă din carapace și cu zâmbetul pe buze a azvârlit-o înspre Cer.
Mărgica s-a înălțat tot mai sus, apoi a căzut cu un mare "Pleosc" în apă.
Stropi mari de apă au sărit pe năsucul Angelicăi.


Acum era așa de ușoară încât putea să se cațere pe trunchiul de copac din apă și să zboare printre fluturi!


3 comentarii

Write comentarii
Laura Lupoae
AUTHOR
23 martie 2016, 19:45 delete

Tiiii, ce minune de povesre ❤💙💚💛💜

Reply
avatar
Adriana
AUTHOR
13 mai 2016, 12:09 delete

minunata ppvestea!! si copiilor le place mult! multumim! :-*
adriana

Reply
avatar
Flo
AUTHOR
13 mai 2016, 12:14 delete

Ce ma bucur Adriana :) Multumesc mult pentru mesaj!

Reply
avatar