iubirea de sine
Se afișează postările cu eticheta iubirea de sine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iubirea de sine. Afișați toate postările

Ce rușine!




Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353140685093/

A fost odată ca niciodată,

Un Copilaș care mânca vesel o înghețată ca orice Copilaș.
Era atât de bună, o învârtea cu bucurie printre degete și muta cornetul din mână în mână... până când vai înghețata s-a rostogolit din mânuțe și s-a lipit direct pe trotuar cu cornetul în sus!
- Oh ce rușine!!! S-a auzit o Voce!

Și când auzea Vocea, Copilașului i se părea că înghețata începe să se topească din ce în ce mai mult și mai mult și să se facă o baltă mare de înghețată peste tot!

Și atunci s-a făcut întuneric!

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353140682676/

Într-o dimineață, Copilașul era la micul dejun și bea lapte cu miere. Hmm ce dulce și călduț era, închidea ochii și simțea cana călduță.
Dar vaaai cana i s-a învârtit printre degete, i-a alunecat din mână și s-a vărsat pe masă!
- Oh ce rușine!!! S-a auzit din nou Vocea.

Și când auzea Vocea, Copilașului i se părea că laptele curge în valuri albe pe haine și pe scaun și pe jos și peste tot curge prin geamuri, peste case și peste oameni!

Și s-a făcut brusc întuneric!

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353140682643/

Într-o zi, Copilașul era la masa de prânz. Îi era așa de foame că mâinile apucau din toate părțile și de colo și de colo până când vaaai sosul de ketchup a țâșnit direct pe nasul și pe bluza lui albă!
- Oh ce rușine!!! a răsunat Vocea.

Și când auzea Vocea, i se părea sosul se întindea acum pe haine în jos și pe pantofi și pe pereți și pe tavan și totul se făcea roșu în jurul lui! Până și norii albi parcă se transformau în nori de ketchup!

Și iar s-a făcut întuneric!

În altă zi, era la ora de pictură. Era momentul lui preferat când amesteca toate culorile pe foaie și atât de mult îi plăcea încât uita de tot ce era în jur. Dar vaaai din greșeală a dat peste paharul cu apă, apa a intrat în acuarelă și toate culorile s-au întins pe masă și pe foi!
- Oh ce rușine!!! a tunat din nou Vocea!

Și când auzea Vocea, i se părea Copilașului că ... acuarela se întindea pe masă și pe scaune și se prelingea pe parchet, ușa se umplea de culori, curgeau râuri râuri de toate culorile pe străzi, umpleau băncile și casele și lumea toată era pictată în culori.

Și s-a făcut întuneric!

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353140692070/

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353140692899/

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353140692244/

O dată, Copilașul a primit o lanternă minunată, micuță și strălucitoare care lumina oriunde vroia el. Inima i s-a umplut de bucurie, era exact lanterna pe care și-o dorea.

Dar ... nici nu a apăsat bine pe butonul lanternei, abia dacă s-a aprins de câteva ori că lanterna s-a și stricat.
- Oh ce rușine!!! S-a auzit din nou Vocea!

Și când auzea Vocea, Copilașului i se părea că totul se umplea de lanterne stricate, de căni sparte, de creioane rupte, de ghiozdane stricate, casa toată se umplea de uși defecte care nu se mai închid, de carioci uscate și nasturi rupți, lumea toată se umplea de lucruri stricate!


Iar Vocea continua:
- Pe ce pui mâna strici! Nu faci nimic bun, mâinile tale nu știu decât să strice!
Copilașul își privea mânuțele de parca nu erau ale lui, le frământa și nu știa ce sa facă cu ele, unde sa le țină.
- Nu meriți nimic și nu mai primești nimic de-acum încolo!
- Eu fac totul și-ți aduc de toate și tu nu faci nimic bun, strici tot!

Copilașul se uita în toate părțile și parcă nu știa unde ii e locul, unde sa se așeze și el. Nu știa ce să facă cu mâinile, cu picioarele și i se părea că ... nu merită să stea nicăieri.
- Dă-te la o parte, striga Vocea. Strâng eu în locul tău că tu nu ești în stare! Vin eu să-ți fac treaba că ție ți-e lene!

În timp ce lumea întreagă era ocupată să șteargă, să strângă și să repare tot, Copilașul stătea blocat cu picioarele nemișcate. Închidea ochii rușinat, credea că nimic din ce făcea nu era bine, totul era greșit, el era greșit. Nici măcar papuceii nu mai știa unde sunt.

Și ... s-a făcut din nou întuneric.

- Aprinde Lumina în Tine! s-a auzit de sus o voce șoptită.

Și chiar atunci s-a aprins Felinarul de care se rezemase Copilașul.

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/566257353140685486/

- Cine ești? a întrebat Copilașul.
- Demult de tot credeam că nu sunt nimic...
- Dar văd că ești un Felinar ...
- Așa e! Dar demult credeam că sunt un Felinar care nu folosește la nimic. Am să-ți spun Povestea mea:
Mi se părea că ziua e așa de lungă, că toată ziua stau degeaba, înfipt și blocat în pământ și nu sunt bun la nimic. Că ar trebui să fac ceva cu adevărat special ca să merit bucățica de pământ în care stau. Așa că seara, când trebuia să ma aprind și să luminez străzile, mă străduiam din răsputeri să luminez ca nu cumva să fiu aruncat. Atât de frică îmi era să nu creadă cineva că nu sunt bun și să mă scoată din pământ încât mă forțam să dau lumina cea mai puternică, să fiu Felinarul care se aprinde primul și care strălucește cel mai intens dintre toate.

Până când... într-o zi, am obosit iar lumina mi-a slăbit căci nu mai aveam putere.
Treceau mașini și oameni pe lângă mine și eu pâlpâiam și suspinam:
- Toată ziua stau degeaba, nu fac nimic special ... sunt doar un Felinar...

Atunci Soarele mi-a bătut în geam, m-a încălzit cu razele lui și mi-a spus:
- Prin tine strălucește Soarele! Prin tine se vede cerul albastru, se văd norii, se văd păsările și oamenii!
- Oh nu m-am gândit la asta ... am răspuns eu Soarelui.
- Prin tine se vede lumea toată dar nu te vezi tu pe tine?
- Dar cum să mă vad, am întrebat eu Soarele.
- Aprinde lumina în tine și uită-te în tine! Vezi cât ești de frumos și de minunat!
Și pentru prima dată am aprins lumina în mine nu pentru ceilalți sau ca să dovedesc ceva ci ca să văd cât sunt de frumos. Iar Soarele a continuat strălucind:
- Nu trebuie să faci nimic special ca să meriți un loc! Tu ești deja special doar pentru că ești aici!


Sursa: proprie

Și wow de atunci am iubit lumina din mine și am strălucit pentru mine!

- Așa îți spun și eu ție Copilaș:
"Aprinde lumina în tine și uită-te în tine! Vezi cât ești de frumos și de minunat!"

- Dar cum să fac ... tu ai un bec în interior, eu nu am nimic ... a întrebat Copilașul.
- Lumina ta este Atenția! Acolo unde îți duci atenția acolo se aprinde lumina!
- Ce vrei să spui?
- Tu crezi că dacă lanterna mică s-a stricat, te-ai stricat și tu? Tu crezi că dacă înghețata s-a topit te-ai topit și tu? Dacă s-a vărsat laptele te-ai vărsat și tu și ai dispărut?
- Știu și eu ...
- Aprinde lumina și uită-te în jur: Ce vezi? Cât lapte este într-o cană? Câtă înghețată este într-un cornet? Câtă acuarelă este într-un tub?
- Doar atât cât intră într-o cană, într-un cornet, într-un tub ... a răspuns Copilașul.
- Exact! Deci poate fii strâns și reparat?
- Da ... nu e așa mult cum mi se părea, a răspuns Copilașul.
- Acum că ai aprins Lumina, Uită-te în tine și rămâi în tine: Tu ești tot aici iar Soarele tot strălucește pentru tine!
- "Eu sunt tot aici ... iar Soarele tot strălucește pentru mine?" a repetat încet Copilașul. Vrei să spui că eu sunt diferit de înghețata topită și de laptele vărsat și de lanterna stricată? Că eu nu dispar odată cu ele?
- Unde ești tu Copilaș? În lucruri sau în tine?
- În mine ...

- Uită-te în jurul tău, nu s-a schimbat nimic, Soarele oricum strălucește pentru tine! Dar pierzi bucuria din a face și a străluci pentru tine!
- Uneori, a continuat Felinarul, credem că nu suntem suficienți, așa cum am crezut și eu despre mine. Și că, dacă ne străduim să facem totul, sa fim primii și să facem mai mult decât toată lumea, vom primi un premiu special. Dar oare ne folosește la ceva dacă facem totul doar ca să dovedim că merităm?
- Nu cred...a răspuns Copilașul.
- Alteori, credem că suntem greșiți și tot ce facem e greșit și atunci alegem să nu mai facem nimic. Dar oare ne folosește la ceva dacă ne credem greșiți?
- Nu cred ...a spus Copilașul.
- Ti se pare că Soarele strălucește mai tare pentru cel care face mai multe lucruri sau mai bine sau mai repede?
- Nu ... pare să strălucească la fel.
- Ti se pare că Soarele strălucește mai puțin pentru cel care face mai puține lucruri sau mai încet sau mai greșește?
- Nu ... Soarele strălucește la fel pentru toată lumea! S-a luminat la față Copilașul!

- Aha deci degeaba faci lucruri multe sau puține, frumoase sau mai puțin frumoase, dacă le faci doar pentru a fii văzute de alții dar nu te vezi tu pe tine!

Aprinde lumina în tine Copilaș și bucură-te când faci lucruri din iubire pentru tine!
Atunci vei străluci ca un Soare!

Și să-ți mai spun un Secret, a licărit Felinarul:
Atunci când aprinzi Lumina în tine poți să o vezi și în ceilalți. Și iți vei da seama cat de frumoși și strălucitori sunt doar că uneori devin prea mici în fața unui strop de lapte.

De-atunci în fiecare seară înainte să adoarmă, Copilașul își șoptea:
" Aprind lumina și mă uit în mine! Sunt atât de frumos și de strălucitor!"

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/AcGW0YT6vIFH8SHZIs_o6Mu0eIKqnKUexwngGk5gjpvMq-Wqem6lGm4/
Read More

Un Petic de Haină


A fost o dată ca niciodată, un Petic cusut pe Haina frumoasă și perfectă a unei Fetițe.

Nu-și mai aducea aminte cum ajunsese acolo, știa doar că de când era cusut pe acea Haină, nu se simțea la locul lui. Parcă era o bucățică de material străin, strâns în cusătură, smucit și tras în toate părțile.

Iar Haina cea frumoasă, de când s-a trezit cu Peticul pe ea, era mereu îmbufnată, se înfoia și îl certa pe Petic:

- Oh ce Petic urât!!! Cum ai ajuns sa fii cusut pe mine? Uită-te cum arăți!
- Iar te-ai murdărit! Și ce șifonat ești, stai mai drept că-mi strici toată croiala!
- Cum o să ies cu tine afară? Mă faci de rușine!

Bietul Petic se simțea așa urât, îi venea să se facă ghemotoc și să intre în buzunar de rușine. Și oricât se străduia să se aranjeze, oricum s-ar fi învârtit, oricum și-ar fi așezat colțurile, Haina era tot nemulțumită de el.

Se scutura și-l zgâlțâia pe Petic de parcă vroia să-l pedepsească și să scape de el:
- Nu știu ce cauți aici! Ești făcut din alt material și altă culoare, nu semeni deloc cu mine! Ești mereu mototolit, murdar și prost cusut!

Iar micul Petic tremura și se strângea în cusătură. Ii era așa de teamă să nu fie aruncat și cine știe unde să ajungă, un Petic al nimănui...

Într-o zi, pe când Haina era afară la plimbare, s-a pornit o ploaie puternică. Vântul sufla din toate părțile și umfla haina, mai s-o ia pe sus.

Iar Peticul, uitat de Haină și plouat, a început să se desprindă, puțin câte puțin din cusături. Flutura și se zbătea agățat într-un colț de Haină, cât pe ce să cadă pe jos.
S-a strâns în el și abia a reușit să se țină de Haină până acasă.

Când și-a dat jos Haina să o așeze pe cuier, Fetița a văzut Peticul atârnând trist. L-a desprins ușor și l-a luat în mânuțele ei mici:
- Oh, ce s-a întâmplat aici?
L-a frământat în mâinile ei calde, l-a mângâiat, l-a strâns în brațe și i-a șoptit:
- Cred că ți-a fost foarte frică să nu cazi de pe Haină...

Peticul a foșnit din pliuri, semn că Da și s-a încrețit de durere ca un ghemotoc udat de ploaie.
- Bietul Peticel, furtuna te-a speriat. Haina se uita doar la ea să nu o ia vântul, se lupta cu furtuna din jurul ei și nu a văzut că tu te rupeai.

Și în timp ce-i vorbea, Fetița potrivea încetișor Peticul pe Haina obosită ca să-l coasă la loc. 

- Dacă ți-aș spune că și Haina are Povestea ei? 
Știi, Hăinuța asta vine dintr-un magazin foarte serios, unde toate Hainele trebuiau să stea drepte și să fie perfecte!

Dacă vreuna avea o scamă sau vreo pată cât de mică, era îngrozitor, era scoasă de pe umeraș și aruncată imediat din magazin. Iar Haina asta în timp ce era plimbată de colo colo pe cuier, s-a agățat de colțul unei mese și s-a rupt. A tresărit de frică și de rușine căci dacă vânzătorul ar fi observat ruptura, ar fi azvârlit-o cât colo. De atunci, Haina a stat nemișcată și ascunsă printre celelalte Haine pe cuier. Până când am găsit-o eu și am luat-o acasă căci mi s-a părut cea mai frumoasă și minunată Haină din lume chiar dacă avea o mică gaură.

Dar Haina a rămas cu teama să nu fie descoperită că e ruptă, se simțea urâtă și neacceptată.
Iar tu Peticel, pentru că erai cusut chiar pe ruptura ei, îi aminteai mereu de frica și rușinea ei.

Fetița potrivea materialul Peticului pe materialul Hainei, îl cosea cu atâta răbdare, îl mângâia și-l privea cu atâta iubire încât Peticul foșnea de emoție printre degetele ei.

Doar că vezi tu, asta este povestea și durerea Hăinuței și nu are legătură cu tine.
Un Petic este cusut întotdeauna pe Haina potrivită iar tu ai fost creat ca să-ți aduci aminte că ești frumos și strălucitor oriunde ai fi cusut.

Iar Haina primește exact Peticul de care are nevoie. Căci și ea are nevoie să-și aducă aminte că este o Haină minunată așa cum a fost creată și niciun Petic nu o face urâtă.

Fetița a terminat de cusut Peticul, l-a privit mulțumită și l-a netezit bine.

De-atunci, ori de câte ori Haina îl mai certa, Peticel se uita înțelegător la ea și se gândea:
''Biata Hăinuță, iar își aduce aminte de ceva care o doare.''

Și încerca prin cusăturile din jurul lui să o cuprindă în brațe. Iși aducea aminte că Haina are povestea ei si el este un Petic minunat pe o Haină minunată. 
Si ceva ciudat se intampla, parca si Haina simtea ceva si cumva incepea sa devina mai buna asa cum o vedea Peticul.
Read More

Copacul furios




Trăia o data la marginea unui lac liniștit un Copac frumos și voinic.

Crescuse mare și înalt și era preferatul animăluțelor pentru joacă și adăpost. Pe crengile lui se legănau porumbeii, printre frunzele lui se ascundeau vrăbiuțele și se jucau de-a v-ați ascunselea. Pe trunchiul lui își făcuseră scorburi mai multe veverițe. Când roșcatele veverițe se cățărau și se alergau pe trunchiul și ramurile lui, Copacul era gâdilat și râdea cu poftă.

Era un Copac plin de viață și iubit de toate animăluțele din pădure.
Veneau cu mic cu mare și se jucau în jurul lui chiuind de bucurie, Copacul le dăruia frunze de toate felurile pentru joacă, ii fugărea în jurul lui cu crengile și murmura "Stai că te prind"! Cel mai mult îi plăcea dimineața, înainte să se ivească zorile, când păsările încă dormeau cuibărite în frunzele lui și veverițele sforăiau în scorburi. Se trezea primul și chicotind își scutura perluțele de rouă peste vrăbiuțele și veverițele somnoroase. Și ziua începea, copacul se distra de minune cu prietenii lui.

Dar parcă azi ceva îl nemulțumea, parcă în dimineața asta scoarța nu se așeza cum trebuia pe el, parcă rădăcinile nu stăteau la locul lor și se dezechilibra, parcă frunzele fluturau obraznice în toate părțile și-l lua amețeala. "Poate o fi vântul de vina ..." se gândea el.
Ciudat, Vântul însă nu sufla peste ceilalți Copaci. În jurul lui, totul părea la fel ca de obicei, păsările ciripeau, veverițele săreau de colo colo, iepurașii își făceau de lucru la rădăcina lui.
Și totuși vântul asta din crengile lui nu-i dădea pace. Două vrăbiuțe încep să se certe, se împing când pe-o creangă când pe alta și se smotocesc una pe alta cu ciripituri gălăgioase!
"Ah ce gălăgie!" Copacul strigă furios deodată: "LINIȘTEEE!" și începe să-și agite nervos crengile lovindu-le pe vrăbiuțe. Speriate, zboară împreună pe alt copac. "Ce l-o fi apucat?" ciripeau uimite, n-a mai văzut vrăbiuțe certându-se?

Dar Copacul zici că se transformase.
Își zgâlțâia trunchiul cu așa o putere încât bucăți de scoarță săreau din el, crengile se zbăteau, se loveau una de alta și zburau în sus de zici că zgâriau cerul. Bucăți de scoarță și crenguțe frânte cădeau în toate parțile și loveau iepurașii care se jucau sub el. Furia copacului creștea și rădăcinile rupeau pământul în jurul lor. Crengile se aplecau oarbe și plesneau florile plăpânde, scuturau fulgii de păpădie și smulgeau firele de iarba. Veverițele și iepurașii fugeau care-ncotro, pasările zburau în toate părțile și gâzele din copac tremurau speriate și se ascundeau unde puteau.

În jurul Copacului se făcuse gol, toți o luaseră la fugă, florile nu mai respirau și firele de iarba stăteau plecate. Copacul s-a oprit brusc, crengile i-au rămas încremenite în aer, era liniște și pustiu în jurul lui. De data asta vântul bătea ușor în jur, dar Copacul stătea blocat și nu putea să-și miște crengile, trunchiul îl durea, rădăcinile îl usturau. Oare ce se întâmplase cu el? Unde fugiseră prietenii lui? Era complet gol și pe dinăuntru și pe dinafară. Bucăți din crengile lui și frunze rupte zăceau pe pământ. Copacul a început să suspine "Oh, ce-am făcut!?"

Un băiețel care se plimba pe lângă lac a auzit Copacul suspinând și s-a apropiat de el.
A înțeles ce s-a întâmplat, i-a mângâiat trunchiul și l-a îmbrățișat.
- Știi Copacule, și mie mi s-a întâmplat. Vrei să-ți povestesc?
Copacul a mișcat ușor crengile, semn ca Da.
- De obicei sunt un băiețel foarte prietenos, dar uneori când ceva mă supără, simt că-mi pierd controlul. Furia pune stăpânire pe mine și fac mai urât ca tine!
Copacul a zâmbit: "Oh nu te cred... Ce am făcut e îngrozitor, i-am rănit pe prietenii mei, au fugit toți de mine. Mă simt așa de vinovat, nici nu pot să mă mai uit în ochii lor."
- Te înțeleg, la fel mă simțeam și eu după așa o furie, dar să-ți povestesc.
La început nu știam ce să fac cu furia asta din mine, mă lua pe sus și zici ca nu mai eram eu.
Mă uitam doar la cel care mă supărase, țipam la el, ii rupeam jucăria, îl loveam.

Dar ce să vezi, o dată, când aveam așa o criză de furie, o Zână Mică a venit și s-a așezat chiar pe umărul meu. Mi-a întins o oglindă mică și mi-a șoptit :
- Uită-te în oglinda asta! Ce vezi?
- Un băiat supărat și furios! Am răspuns eu nervos.
- Ce spune băiatul ăsta?
- Păi cum ce spune? Spune că e supărat și furios!
- Ce nevoie are băiatul din oglindă?
- Să nu i se rupă jucăriile!
- Cum ar putea el sa facă să nu i se rupă jucăriile?
Băiatul din Oglindă a stat și s-a gândit:
- Aș putea să-i zic colegului cum să țină jucăria ... Să-i arăt cum să facă dacă vrea să ne jucăm împreună ...
Băiatul din oglindă s-a mai gândit un pic și a continuat: 
- Și ai putea să te uiți mai mult la mine, a suspinat el.
Atunci când te uiți în Oglindă la mine, mă iubești și mă întrebi ce am nevoie, poți să găsești soluții la orice! Atunci când te uiți la alții iți arunci furia înspre ei, îi rănești și nu rezolvi nimic. Mai stai un pic cu mine, te rog, îmi place când te uiți la mine în oglindă! Stai așa de mult cu colegii și jucăriile tale și așa de puțin cu mine! Și am stat, am stat cu oglinda în fată, i-am zâmbit băiețelului din oglindă și el mi-a zâmbit.
De-atunci, ori de câte ori simt că ceva se întâmplă în inima mea, mă opresc și mă uit în oglindă. Și știi  ce am observat? Că atunci când sunt bun cu băiatul din Oglinda, și ceilalți sunt buni cu mine!
- Mda .. a mormăit neîncrezător Copacul, dar eu nu am Oglindă ...
- Ba ai, dacă te uiți ! Apleacă-te și uită-te, ai crescut lângă un lac și nu ți-ai văzut niciodată imaginea oglindită în lac. Te-ai uitat doar la ce era în jur și niciodată la tine. Haide, te ajut și eu!

Copacul, mai mult curios, și-a aplecat timid crengile.
Crenguțe străine s-au ivit în apă și se uitau întrebătoare din lac la el.
Speriat, Copacul s-a retras imediat!
- Și dacă nu văd nimic? Și dacă n-o să-mi placă ce văd ?
- Ai putea să nu te uiți și să nu vezi nimic. Sau ai putea să te uiți și să vezi!
Ce de nebunii spunea și băiatul ăsta, nu înțelegea nimic. Dar oare ce ar putea să vadă?
S-a mai aplecat un pic, aceleași crengi necunoscute s-au ițit ca și prima dată. S-a aplecat mai mult și mai mult până când imaginea Copacului a umplut Lacul. Se aplecase așa de tare încât frunzele din capătul crengilor au atins apa. A tresărit de emoție când și-a văzut imaginea în lac purtată de valuri valuri în cerc. Nu știa ca e asa de frumos. Copacul a stat și s-a oglindit în lac, s-a mângâiat în apă și s-a îmbrățișat.
Și Copacul din Lac i-a vorbit Copacului din pământ :
"Fiecare Copac are Vântul lui! Atunci când ești bun cu tine, și Vântul e bun cu tine!"

După ce a stat deasupra lacului și a vorbit cu Copacul din Lac, și-a îndreptat crengile spre pământ. Florile și păpădiile și-au ridicat căpșoarele curioase spre el. 
- Vă rog să ma iertați! a spus Copacul trist. Am greșit și îmi pare rău! Nu a fost vina voastră ci a Vântului din mine!

Atunci s-a întâmplat ceva minunat. Vrăbiuțele și porumbeii s-au apropiat în zbor și s-au așezat încetișor pe crengile lui. Veverițele și iepurașii au venit și ei sub Copac.
L-au înțeles pe Copac: "Te iertăm, dacă te ierți și tu pe tine!"

Copacul s-a mai aplecat odată deasupra Lacului și Copacul din Lac a spus:
"Sunt un Copac bun și frumos! Mă iert și mă iubesc asa cum sunt!"
Și toate animăluțele și păsările l-au îmbrățișat. Și i-au promis că-l vor ajuta de-acum înainte când se mai înfurie să-și aducă aminte să se uite în oglinda lui din lac.

De-atunci în fiecare dimineață, înainte să înceapă ziua, Copacul se uită mai întâi la el în Lac, își zâmbește și repetă :"Fiecare Copac are Vântul lui!"
Apoi își scutură crengile, își întinde trunchiul, respiră aerul proaspăt și ziua începe așa cum o vede în Lac.
Read More

Buburuza Lucy


Buburuza Lucy era tare neatentă și neîndemânatică!

De dimineață pană seara se împiedica, se rostogolea, se lovea de tot ce-i ieșea în cale.
Cele sase picioare i se încurcau de zici că nu erau ale ei: două picioare o luau înainte, două trăgeau în spate, unul la stânga, unul la dreapta, mereu se dezechilibra.

Cele patru aripioare nu o ascultau deloc și stăteau mereu șifonate pe spate iar când își lua zborul, se zbăteau și se împingeau una pe alta de zici că era un titirez amețit în aer.

Fiecare dimineață începea exact la fel: când se dădea jos din Floarea unde dormea cu familia ei, se auzea un mare buf! "Oh, iar a căzut Lucy" chicoteau celelalte buburuze trezite cu mult înaintea ei.

Si Lucy se ridica bosumflată. Așa începea ziua ei.

Își lua supărată coșulețul și pleca în grup cu celelalte buburuze să caute provizii pentru ziua care începea. Tot drumul auzea doar : 
"- Lucy! Fii atentă!"
"- Ți-am spus să mergi frumos!"
"- De ce nu te uiți pe unde mergi? "
"- Nu mai zbura așa de sus! Nu mai zbura așa de jos"
"- Nu mai pierde timpul! Nu mai visa!"
"- Lucy, hai vino!"

O dată a reușit să-și umple Coșulețul cu bobițe de sare, un deliciu pentru buburuze. Era așa de mândră, numai ea știe unde le-a găsit. Abia aștepta să-i arate Buburuzei Mami ce a reușit. Dar în drumul spre casă, în timp ce zbura visătoare, s-a izbit de creanga unui copac și a scăpat Coșulețul direct în râul cu apă. Oh vai, toate bobițele de sare au căzut și s-au topit în apă iar ea s-a întors acasă tristă cu Coșulețul gol.
"Iar ai venit cu mâna goală ..." o certa Buburuza Mami.

Cel mai greu îi era seara la culcare când trebuia să se cațere pe firul de Floare unde dormea. Se apropia momentul când toate gâzele intrau fiecare în căsuțele lor Floare. Lui Lucy îi venea să o ia la fugă, să se ascundă, să nu mai vadă pe nimeni. Zici ca era spectacol, toate buburuzele se uitau la ea comentând: "Oare până unde va reuși să urce în seara asta?" Lucy respira adânc, se pregătea și se agăța de firul verde al tulpinii.
Se urca, se urca, încă un pic și deodată toate picioarele ei alunecau pe fir în jos. Iar încerca, iar aluneca și BUF se lovea de pământ. Până la urmă, după mai multe încercări nereușite, Buburuza Tati o lua de aripioare și ii făcea vânt direct în Floare.

Se simțea tare rușinată și neputincioasă, nimic din ce făcea nu era bine.
Toți o certau că e așa neatentă. Toți ii spuneau "Tu nu poți, fac eu în locul tău!"

Nimeni nu mai văzuse așa o Buburuză neîndemânatică!
Nici ei nu-i venea să creadă că este o Buburuză. Buburuzele sunt delicate, elegante, descurcărețe în niciun caz așa ca ea. Își ura picioarele împiedicate, antenele încurcate și aripile șifonate.
" - Poate că nu sunt Buburuză, poate că sunt altceva..." spera ea și întorcea capul spre aripi. Dar ofta tristă, cele 7 bulinuțe negre erau tot acolo, pe spatele ei, la fel ca la celelalte buburuze. Adormea tristă și se trezea căzând din nou din Floare.

Când era timpul pentru joacă, Lucy pleca singură la plimbare. Nu-i plăcea deloc să stea cu celelalte buburuze copilași, să sară de pe o floare pe alta, să facă tot felul de concursuri sau jocuri de gâze. Ar fi râs toți de ea asa că prefera să se joace singură. Avea un loc secret pe care-l știa doar ea: zbura pana la marginea pădurii, apoi o lua pe o cărare secretă și ajungea într-un colțișor magic.
Aici se simțea liberă, aici uita că este o buburuză. Ii plăcea să se scalde în razele soarelui, să asculte cântecul pasărilor, să viseze fără sa o întrerupă nimeni. Ii plăcea să împletească fire de iarbă, să facă puzzle din bucăți rupte de frunze, să coloreze cu polen pe scoarța copacilor. Se juca de-a v-ați ascunselea cu razele de soare, se ascundea după frunzele lungi de iarba și "Bau!" la Soare. Iar razele de soare o fugăreau răzând.

Cum stătea ea relaxată la umbra unei frunze, niște fire de paie obraznice au căzut direct pe bulinele ei negre și Lucy a tresărit uimită. Paiele aurii străluceau așa de frumos în lumina soarelui încât Lucy nu-și mai lua ochii de la ele. Cu un cântecel în minte, a început sa îmbine paiele unul peste altul, să le lege cu măiestrie și din mânuțele ei delicate a ieșit o Scară mititică, perfectă.
"- Oh văd că deja ai folosit paiele mele ..." a spus Vrăbiuța nedumerită de pe creanga de deasupra.
"- Le adunam pentru cuibul meu. Dar Wow ce Scară minunată ai construit! Ai niște mânuțe foarte pricepute. Dacă vrei iți mai aduc paie, oricum aduc și pentru cuibul meu."

Din ziua aceea, Buburuza nu s-a mai oprit din construit, era foarte concentrată, mânuțele ei lucrau de zor și îmbinau firele de paie pe care Vrăbiuța i le aducea.
Când în sfârșit a fost gata, Buburuza cu ajutorul Vrăbiuței a cărat Scara până la Floarea Căsuță unde locuia. Era atât de mandră de ce a reușit să facă. Acum în sfârșit se putea cățăra pe Scară, până sus la petalele florii. Pentru prima dată a reușit! Toate celelalte Buburuze au rămas impresionate.

Lucy a adormit fericită iar dimineața a putut sa coboare pe scară fără să mai cadă.

Acum în fiecare dimineață, când se trezește zâmbește la Soare.
Își întinde aripile jucăușe în razele soarelui, se scaldă într-o picătură de rouă, se șterge cu petale catifelate de trandafir. Își pudrează toate cele 6 piciorușe cu polen și se apucă de treabă : vrea să-și înalțe Scara până sus la Cer.

Acum știe ca Poate să facă orice are ea nevoie! E fericită că e Buburuza Lucy!
Read More

Mihaela și Mânuțele


Notă pentru părinti:
Învățați copiii să-și iubească Corpul și să aibe grijă de el. Să știe ca acest corpușor al lor este sacru și nimeni nu are voie să-l lovească / atingă (fără voia lor). Atunci când este iubit, respectat (primește mâncare sănătoasă, primește somn, sport, băiță) corpul și mintea sunt în armonie și pot face lucruri minunate împreună.

Puteți spune Povestea făcând o scenetă ridicând fiecare membru al copilașului (sau al vostru). Va fi foarte amuzant!

Totul a început într-o dimineață, când Mihaela a întins Mana Dreaptă spre cana cu lapte.

" - Lasă-mă pe mine! " s-a repezit Mânuța Stângă.
" - Dar eu pot sa o țin mai bine!" s-a înfuriat Mânuța Dreaptă.

Si atât le-a trebuit, cele două Mânuțe ale Mihaelei s-au luat la ceartă.
Mânuța Stângă se rățoia și spunea sus și tare că ea este mai pricepută decât Mânuța Dreaptă! Mânuța Dreaptă spunea că nu e deloc adevărat, că ea face lucrurile cele mai frumoase: desenează, pictează, lipește, învârte cu lingura și câte și mai câte.
" - Da, dar eu țin foile sa nu cadă! "
" - Iar eu țin sacoșile! "
" - Eu arunc mingea! "
" - Dar eu deschid sertarele! "
" - Eu umplu clătitele! "
" - Dar eu le răsucesc! "

Mânuțele gesticulau în aer, se răsuceau, se împingeau de era cât pe ce sa răstoarne cana cu lapte pe masă.

Când au văzut așa un scandal, s-au ițit și Urechile.
Urechea Stângă striga: "Eu aud mai bine", Urechea dreaptă: "Ba eu aud mai bine".
Piciorușele nici ele nu s-au lăsat mai prejos și au început sa țopăie : "Eu dansez mai bine ca tine" spunea Piciorul Drept, "Dar eu sar mai bine ca tine" striga și bătea Piciorul Stâng!

Văzând că-i rostul de ceartă, Buricul a ieșit bombat de sub bluziță și a vrut să se certe și el.
Dar pentru ca n-avea cu cine, s-a băgat la loc, somnoros.

Biata Mihaela, nu-și mai putea controla corpul.
Nimeni nu o mai asculta, nimeni nu o mai băga în seamă.
Gâtul se bălăngănea, urechile țiuiau, burtica o durea, mâinile și picioarele ii săreau în toate părțile.
Ar fi vrut sa se ia cu mâinile de cap și sa o rupă la fugă dar nu avea cu cine, parcă era o marionetă săltăreață.

Si ea doar vroia cănuța cu lapte.
S-a aruncat pe jos în bucătărie și s-a pus pe plâns!
Si a plâns, a plâns așa de tare încât, gâtul, mâinile, picioarele, urechile, cele 20 de degețele și burtica au rămas muți. Doar Buricul s-a trezit buimac și întreba în stânga, dreapta ce se-ntâmplă.

Atunci Mâinile au vorbit primele :
" - Dar Mihaela, nici tu nu ne bagi în seamă pe noi. De cate ori avem nevoie sa fim spălate, curate, tu ne lași asa neîngrijite. De cate ori facem ceva frumos, nu ne mulțumești deloc, începi mereu altă treabă și alta treabă"
" - Noi ce sa mai zicem? Parcă nici nu existăm. Niciodată nu ne-ai mângâiat și nu ne-ai întrebat ce mai facem, ce sunete auzim, ce cântece ne plac ... " au oftat Urechile.
" - Iar pe noi, Picioarele, nu ne întrebi niciodată dacă am obosit, dacă avem nevoie de o pauză. Ne pui sa alergăm, ne lovim, ne împiedicam dar nu te oprești sa te uiți la noi, să ne mângâi, să ne spui o vorba buna"
" - Pe mine niciodată nu ma întrebi dacă mai este loc, dacă mai pot primi mâncare. Îmi arunci bomboane și ciocolate nesănătoase și apoi fugi la joaca ta. Nici nu asculți cat de greu îmi e să amestec atâtea dulciuri" a bolborosit Burtica umflată întorcându-se la treaba ei.
" - Iar pe noi ne uiți la desene animate ..." au clipit ochii înroșiți si obositi.

Mihaela și-a șters lacrimile. Corpul ei era obosit.
" - Oh dar nu am știut toate astea, îmi pare așa de rău!
  - Cum aș putea sa fac acum? "

" - Tine minte Mihaela, Corpul tău e cel mai important! Dacă-i dai atenție și el iți va da atenție" a vorbit din vârf Năsucul.

De-atunci în fiecare seară, în pătuțul ei, chiar înainte sa adoarmă, stă de vorbă cu fiecare părticică din corpul ei.
"- Piciorușe, vă mulțumesc că m-ați plimbat astăzi peste tot, vă iubesc foarte mult, Somn ușor!" și le mângâie cu drag.
"- Mânuțe, vă mulțumesc ca ați făcut tot ce v-am rugat. Desenul a ieșit minunat. Vă iubesc foarte mult" și le pupă pe fiecare degețel. Degetele chicoteau de bucurie și cereau și mai multe pupicuri.
" - Urechiușe, vă mulțumesc pentru toate lucrurile frumoase pe care le-am auzit azi!" le mângâia încetișor pe urechile adormite.

" Burtică, iți mulțumesc ca te-ai ocupat de toată mâncarea și mi-ai dat putere și energie. Somn ușor și ție"
"- Ochișori, vă mulțumesc ca mi-ați arătat atâtea lucruri frumoase azi"și ii freca pregătindu-i de culcare.

Mihaela adormea cu zâmbetul pe buze, corpușorul ei era minunat.
Read More

Casutele Vorbarete


Pe Strada din Orășelul Vorbăreț era o gălăgie de nedescris!
Poate crezi că pentru că erau multi oameni vorbareți.
Așa am crezut și eu dar ce sa vezi... Când am luat o pauză pe Strada Vorbareața, am rămas mut de uimire. Căsuțele se uitau la mine întrebătoare, închideau și deschideau ferestrele, trânteau ușile, scoteau perdelele pe geam de zici ca scoteau limba una la alta, își țuguiau coșurile de fum și făceau o larmă îngrozitoare! Strigau când la pasări că le deranjează acoperișul, când la norișori ca le fac umbră, când la soare că e prea puternic, se certau că nu au loc una de alta, zici ca nimic nu le convenea!

Vorbeau vrute și nevrute, cam asa se auzeau vocile morocănoase din căsuțe:
"- Cine trece pe drum ? Si de ce ?"
"- Ohh da de ce a căzut o frunză pe scara ta?"
"- Dar de ce căsuța asta e galbenă și eu sunt o căsuță roșie?
"- De ce căsuța aia are gardul mai înalt și eu am gardul mai scund?"
"- De ce pe coșul tău și-a făcut cuib o barză și pe-al meu nu?"
"- De ce căsuța din stânga are clopoțel și eu am sonerie?"
"- De ce? De ce?"

Zici că înnebuniseră toate căsuțele și se uitau cu invidie doar la ce au celelalte căsuțe.
De la atâta deschis uși si ferestre își făceau vânt una alteia și aproape că le zburau obiectele dinăuntru. Am văzut și un scaun zburând dintr-o căsuța! Cât pe ce să mă nimerească noroc că eram ascuns după un copac.

Si pentru că toate Căsuțele Vorbarețe stăteau și se invidiau una pe alta, uitau de ele, uitau să se privească înauntru, să-și facă singure curățenie și să-și dea strălucire.
Lumina intra înauntru lor doar atunci când strălucea Soarele pe cer.

O singură Căsuță stătea liniștită în mijlocul celorlalte, era cea mai pitică dintre toate.
Avea ușa închisă și o singură fereastră cu perdele mititele. Înauntru strălucea o lumină magică, o luminiță care țopăia de colo colo de zici c-avea picioare. Am crezut că nu văd bine, m-am frecat la ochi, m-am apropiat de căsuța mică, am pus mana pe ea - era asa caldă și plină de iubire. M-am aplecat spre fereastră și am văzut cu uimire cum bulgărașul strălucitor poleia pereții cu lumina. Cred ca era Spiridușul Căsuței care făcea curat. Orice Căsuță are un Spiriduș!
Bulgărașul strălucitor mângâia toate obiectele din căsuță, fiecare carte o ștergea și o punea pe raft, fiecare hăinuță o așeza pe umeraș în dulap, fiecare jucărie era aranjată în siguranță în cutie sa nu fie călcata de cineva, fiecare scăunel și măsuță erau șterse, fiecare farfurie și castron erau aranjate în dulapuri. Nu era colțișor din interior sa nu fi fost mângâiat și iubit de bulgărașul strălucitor.
Acum era timpul să pună perdele noi la fereastră. Spiridușul a întins bucățele de material de toate culorile, a cusut bucățile de perdea și a agățat-o la fereastră. Căsuța era asa de bucuroasă, ii plăcea noua ei perdea, se iubea și mai mult cu asa o perdea frumoasa.

Si căsuța mica era vorbăreață dar glasul ei era vesel ca un cântecel :
"- Sunt o căsuță mică și frumușică,
 - Sunt o căsuță tare draguță,
- Am perdeluță noua și sunt tare bucuroasă"

La un moment dat simt niște stropi de ploaie pe cap, ohh iar mi-am uitat pălăria.
Se pornește o ploaie și un vânt, stropi de ploaie obraznici intrau în căsuțele cu uși și ferestre deschise, frunze și crenguțe rupte de vânt năvăleau în ele, fusese asa de rapidă ploaia încât nici n-au avut timp să-și închidă ușile, ferestrele.
Si strigau înnebunite când la vânt : "Hei Vânt urâcios lasă-ne-n pace! Nu mai fugi printre noi!"
Când la copaci : "Hei copaci neatenți, Nu va mai aruncați crengile înspre noi"
Când la ploaie : "Hei ploaie rece, Oprește-te!"
Toate strigau și se uitau în jurul lor vrând să schimbe ceea ce nu ar fi putut schimba niciodată: natura.

Doar căsuța mică nu striga, ea continua să se uite înăuntrul ei, să mângăie și să iubească fiecare colțișor din ea. Nu o deranja ploaia, acoperișul ei era rezistent.
Căsuței spunea : "- Ce muzică frumoasă fac stropii de ploaie pe fereastra mea,  mulțumesc stropilor pentru asa un cântecel!"

Mi s-a părut că ușa ei se deschide încetișor și mă lasă să intru în spațiul ei.
Era atât de călduț și de bine, mirosea a ceai de levănțica. Am stat înauntru până când ploaia s-a terminat. Când am ieșit afara, soarele era din nou pe cer.

Căsuțele guralive erau obosite după atâta strigat și le auzeam acum spunând încetișor :
"Ohh mai bine mă ocupam de ghiveciul cu floricele de la geam, vântul l-a spart!"
"Ohh mai bine mă îngrijeam de covorașul de pe parchet, acum e ud"
"Oh mai bine mă uitam la lucrușoarele dinăuntru, acum sunt toate aruncate și stricate"

Pe Strada Vorbareață era acum liniște. Căsuțele au început să se uite fiecare înăuntrul ei, sa repare ce era stricat, să-și strângă lucrurile, să-și picteze pereții cu ce culoare vroiau, să-și pună tablouri și poze pe pereți asa cum le plăcea, să-și facă un ceai călduț și să se relaxeze înauntru!

Era plăcut sa fie din nou înăuntru.  Acum căsuțele își zâmbeau una alteia.

Nota pentru copii:
Fiecare copilaș are un îngeraș în el, uită-te mereu la el și iubește-l!

 

 Imagine preluată de aici (găsiți și tutorial despre cum să creați căsuțele)
Read More
Abonați-vă la: Postări (Atom)